Nu pot să trec peste târgul de carte, mai ales că este un eveniment dedicat cu precădere învățăturii.
Printre idiocrațiile actuale se află și mica dictatură a cărților minore, a producțiunilor intelectuale plagiate și a altor strădanii fără valoare, dar promovate maxim și unanim. Editurile se mândresc cu scriitorii confecționați, de cele mai multe ori pentru că sunt rude vagi cu nu știu ce ins, care l-a cunoscut accidental pe piticul dintr-un show TV, de acum câțiva ani.
Asa a fost și la Gaudeamus, unde mie de pildă, pușcăriașii scriitori mi s-au părut mult mai ok, prin comparație cu nu știu ce cumătră care, în mod eronat, se crede romancieră. Când o editură ajunge să se laude cu maculatură, mi se pare cu mult mai grav. Anul acesta am văzut o femeie coafată, care și-a lipit fotografia (evident, un selfie) pe coperta impecabilă a unui roman clasic, iar editorul, de altminteri un om cultivat, s-a arătat flatat de acestă inițiativă bizară. Autoarea a produs un „roman” compus doar din introducere și încheiere, unul dintre acele multe romane care se termină înainte de-a fi început. Și, îmbătată de succes, aceeași autoare, înrudită accidental cu un om cu trese, amantă împlinită și, desigur, cu plăcerile promovării plătite din bani publici, a mai produs încă vreo câteva romane, cu mult mai încâlcite și mai proaste ca primul. Totuși, fiind vorba despre o persoană cu neamuri, cu stilistă personală și trompetă la scară, desigur, editorul a făcut toate eforturile să ne convingă. Și-atunci te întrebi, dacă nu cumva este cu mult mai onestă cartea unui fost politician, devenit ocnaș între timp, decât romanul unui om liber dar de-o nulitate totală?
Gaudeamus-ul a devenit un loc în care diferite cumetre ale unor vagi și vremelnici stăpâni vin să-și arate fixativul de păr. Iar editorii… ce poți să mai spui despre niște editori care-și lasă de izbeliște scriitorii adevărați, în detrimentul cumnatelor unei trese, care tresă, săraca, nici măcar nu e mândră de astfel de rude?! S-a spus că pușcăriașii bogați au plătit pe cineva să le scrie nenumărate cărți. Mă scuzați, dar mine lucrul acesta mi se pare normal. Orice om sănătos e dator să facă orice pentru a scăpa de la închisoare. Demersul lui este perfect omenesc. Mai ales într-o societate în care, oamenii liberi, pe care nu-i amenință absolut nimeni, fac exact același lucru ca și cei de la închisoare, fără ca cineva să arunce cu pietre în ei. Să nu-mi spuneți că n-ați fost nevoiți de-a lungul părții ingrate a vieții voastre, să faceți lucruri pe care apoi și le-a asumat un stăpân fără scrupule! Să nu-mi spuneți că n-ați văzut secretare care scriu opere întregi pentru șefii lor grași. Că nu știți cum se scriu tomurile monumentale, mai ales prin institute, prin acele sanctuare ale culturii, unde zeci de robi muncesc pentru ca o freză cu scaun să semneze cu delicatețe pe coperta câte unui cărțoi? Despre doctorate nici nu mai vorbesc! Mi-e lehamite. În acestă debandadă totală, în care scrisul nu mai are decât valoarea de a-l ține pe câte un șmecher cu nasul pe sus, mi se pare superfluu să vorbim despre impostură, despre cărțile pușcăriașilor sau despre editori, care, cu vreo câteva excepții, sunt oameni săraci. Specia impostorilor este una dintre cele mai rezistente. Nici vitriolul, și nici măcar veninul de viperă n-ar putea s-o stârpească. A existat în orice epocă, va exista in aeternum, pentru că lumea nu este nici pe departe acel paradis alcătuit doar din oameni morali. Ceea ce mi se pare trist și ilar în aceeași măsură, este prostituția susținătorilor - acel grup gălăgios și voluntar, dornic de a și-o face soră de cruce pe închipuita romancieră, despre care am zis mai sus: editorii, cititorii închipuiți, frustrații și ajutoarele lor, PR-iști transformați în ogari, adică noi toți, până la urmă. Ca să salvezi literatura sau ceea ce-a mai rămas din ea, e nevoie de un strop de decență. Nu-i așa, domnule editor? Ai putea să te întorci la valori. Sau măcar să faci distincția între ele și maculatura pe care o scoți. Toată lumea știe că există cărți comerciale ori pretinsa literatură, a mânuțelor vanitoase. Că ele apar, mi se pare normal. Totuși, puțini editori fac astfel de gafe, să le amestece în raftul de clasici. Când un editor sare calul, așezând maculatura mai presus de literatură, în momentul ăla puține lucruri mai sunt de făcut, iar printre ele nici într-un caz nu se află interzicerea cărților scrise de cineva care a fost condamnat la ani grei de detenție!
Pentru un editor, chiar e cu mult mai onest să publice pușcăriași, decât să-și piardă timpul, convingând lumea că nu știu ce impostor ar fi Tolstoi sau Proust. Măcar un pușcăriaș e un om care are despre ce să vorbească. Are o istorie, un trecut. Plus că uneori omul ăla a scris o carte ca să scape de ocnă. Cărțile lui au o motivație onorabilă, respectă legile firii. Nu pretinde că e Dostoievski, ci doar un om, aflat la ananghie, care are o variantă asupra vieții.
Ca cititor, dacă am de ales între impostura băloasă și disperarea unui pușcăriaș, o aleg fără ezitare pe-a doua, care măcar mă roagă, în loc să-mi dicteze. Despre ea pot să discut și pot s-o resping. Mă obligă să aduc contra-argumente. Până la urmă, ex-politicianul scrie despre o istorie la care am luat și eu parte. Iar, în multe cazuri, scrie chiar el acea carte, fără ajutoare, fără secretari și fără să folosească bani publici.