Un reportaj cutremurător despre leproșii din Românai publica, sub titlul „Leprosul care a evadat”, Realitate Ilustrată din 13 iulie 1933. Articolul, pe care-l publicăm în româna de atunci, conține și o poveste de dragoste între leproși:
Leproşii...
Ce ştim noi despre „ei”? Că erau, ca Lazăr, din Evanghelie, acoperiţi cu ulcere şi de plăgi; că erau cândva culcaţi de vii în coşciuge, ca să li se cânte psalmii morţilor, că au fost totdeauna alungaţi din cetăţi şi din sate, că putreziau pe drumurile pustii, că până şi pasările sburau văzându-i, ca de nişte sperietori...
Apoi, călătorii povestesc că sunt mii de leproşi în China, Indochina, în Indii, Madagascar, Hawai... Reporterii străini au văzut leproşii din puşcării. Se zice că şi în Europa sunt vre-o 10.000. Aproape o jumătate de zi m ’am ţinut după cei patru leproşi...
Cel pe care-1 cunoscusem în tren, mi-a vorbit de un mormânt, de lângă lagărul lor, acoperit de curând cu flori proaspete.
— Era o fată... O fată de 23 de ani, frumoasă...
Cum s’a contaminat oare de lepră, fata care zace acum în mormântul de lângă lagărul-leprozerie? O prietenă, un iubit?
Poate că şi-a pus la gât, un colier din cele pe care le vând arabii în Orient, şi turiştii le aduc ca suvenir.
La început, îi apăruseră pete pe trup, apoi febră; Avea pe atunci 16 ani. Doctorul, ca mai toţi doctorii europeni, nu recunoscu la început lepra.
Figura, după cum spunea mama sa, i se umflă. Cearcăne şi pungi îi apărură sub ochi. Nările i se lărgiră. Genele îi căzură, fir cu fir. Părul i se deslipia, în smocuri.
Într’o zi, fata apropie mâna de o sobă încinsă; vârfurile degetelor sfârâiră, arse, dar ea nu simţi nici o durere.
Apoi, umflături îi apărură pe trup, pe membre, pe faţă, pe mâini. Aceste umflături, numite leprome, ulcerau. Răni oribile i se deschiseră la picioare şi pe dosul palmelor.
Din spital în spital, ajunse in fine în faţa unui doctor care puse diagnosticul înfiorător:
— Lepră!
Când o duseră la leprozerie, era oarbă şi avea faţa oribil mutilată.
În zadar i se administră, sub toate formele asimilabile, uleiul de Chaulonvogra, care se extrage dintr’o alună din Birmania, şi e unicul, dacă nu leac, cel puţin medicament ce uşurează durerile, la lepră.
Mica leproasă îşi pierdu degetele unul câte unul. I se deslipiau de mână, ca nişte crenguţe uscate, putrede.
Rănile depe brațe se făcură atât de adânci, încât i se vedeau oasele.
Leproşii din jurul ei, şoptiau între ei, înfioraţi de moartea lentă a fetii:
— E fericită că e oarbă, şi nu se poate vedea...
Şi totuş, aşa, mutilată, ciungă, cu două cotoare de os in locul tălpilor dela picioare, fu iubită... Tânărul lepros pe care-1 întâlnisem în tren, mi-a povestit cu o nespusă durere în glas, această idilă fantastică a vieţii lui...
Nefericita fată nu voia să moară. Era tânără. Soarele era cald. I se spunea că în grădină sunt flori, ce parfumează aerul.
Prietenul său număra pasările ce se aşezau pe pomul din faţa fereştrii...
Într’o după amiază, pe când se plimba în cârji prin curte, auzi voci pe care nu le cunoştea. Atunci, îngenunchiă... Şi căzu în nesimţire.
Leprosul moare foarte rar din cauza bolii lui. Aproape totdeauna o ftizie mizericordioasă îl ucide.
Oarba se culcă într’o seară, cu pieptul zguduit de tuse. Spre ziuă, începu agonia.
A doua zi de dimineaţă, nici nu murise bine, şi i se aduse coşciugul: o cutiuţă, un sicriu de copil.
Fata nu mai cântărea decât 33 de kgr. Aşa e regulamentul: leprosul mort e pus imediat in sicriu.
Bolnavii voiră să poarte chiar ei cosciugul micei lor camarade de 23 de ani, până la groapă. Martiriul fetii se sfârşise...
Un lepros tânăr o plânse, aducându-i flori pe mormânt... Era cel din tren…
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric