Colaborarea lui Dan Voiculescu cu structurile poliţiei politice comuniste este dovedită de fişa personală ce i-a fost întocmită de Direcţia a III-a din cadrul Ministerului de Interne şi de nota informativă datată 29 decembrie 1977, semnată cu numele conspirativ "Felix", în care acesta a oferit Securităţii informaţii despre un cetăţean austriac, încălcându-i astfel dreptul la viaţă privată.

Astfel şi-au motivat judecătorii Înaltei  Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) decizia definitivă şi irevocabilă din 10 martie 2011, prin care au stabilit că Dan Voiculescu a fost colaborator al Securităţii.   Magistraţii ÎCCJ arată, în motivarea dată publicităţii astăzi, că potrivit fişei personale întocmite de Ministerul de Interne – Direcţia a III-a, Dan Voiculescu a fost recrutat ca informator de fostul serviciu 7 – Comercianţi iar în timpul colaborării a purtat numele conspirativ “Felix". Motivarea instanţei reproduce pasaje din nota semnată sub acest nume conspirativ de către Voiculescu pe 29 decembrie 1977, în care acesta oferea Securităţii detalii despre un cetăţean austriac pe care îl zugrăvea ca fiind preocupat de defăimarea politicii şi metodelor comerciale folosite de România în relaţii internaţionale: "În cadrul acestor preocupări, LG practică atacuri vehemente deschise, cât şi tangenţe fine la probleme. Mai mult decât atât, în anumite situaţii, LG dă "soluţii originale" pentru rezolvarea unor aspecte care după opinia dânsului, nu sunt corecte (...)Este semnalată tendinţa lui LG de a atrage spiritual şi material anumiţi cetăţeni români la fuga din ţară sau luarea de poziţii revoluţionare faţă de legile ţării noastre". Judecătorii instanţei supreme au considerat că, prin transmiterea acestor informaţii către Securitate, Dan Voiculescu i-a încălcat cetăţeanului austriac dreptul la viaţă privată. "Informaţiile furnizate de recurentul-reclamant cu referire la opiniile şi preocupările cetăţeanului străin se încadrează la încălcarea unui drept fundamental prevăzut în Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la care România aderase în acea perioadă şi anume, dreptul la viaţă privată", este concluzia la care au ajuns judecătorii.