Membru cu drepturi depline în „Generaţia de Aur” a fotbalului românesc, pe care l-a slujit mai mult decât sârguincios la trei Campionate Mondiale, Gică Popescu a fost şi unul dintre acei jucători foarte rari care contrazic imaginea tipică a fotbalistului leu în ţară şi mieluşel afară.
A răzbit unde alţii au eşuat - în Anglia nu s-a făcut de baftă precum Ilie Dumitrescu şi Florin Răducioiu, nici în Olanda n-a fost ca Mugur Guşatu, care se plângea că antrenorul îl favoriza pe unu’, Van Nistelrooy. În Spania, pe lângă faptul că şi-a trecut Cupa Cupelor în palmares, a cucerit banderola de căpitan şi respectul vestiarului de la Barcelona. Care, atunci şi acum, înseamnă mai mult decât un club.
În Turcia, cu Galatasaray, a luat Cupa UEFA, performanţă care nu devine perisabilă nici măcar după ce competiţia şi-a schimbat atât numele, cât şi formatul. Pe scurt, cumnatul lui Gică Hagi a fost un fotbalist de toată isprava, unul dintre aceia pentru care merită să te trezeşti devreme ca să te asiguri că mai găseşti la chioşcul de ziare DVD-ul cu evoluţiile sale. Cu multă vreme înainte de incontestabilele realizări enumerate, Baciul a îmbrăcat nu doar tricoul alb-albastru al Craiovei, ci ar fi dat cu subsemnatul şi la băieţii cu ochi albaştri.
La conferinţa de presă de ieri - dacă aţi urmărit, subiectul a fost dezbătut pe toate părţile şi la emisiunea „Evenimentele zilei” de pe B1 - am văzut un Gică Popescu încărunţit parcă peste noapte, susţinând că nu a fost informatorul Securităţii. A semnat de faţă cu un securist un angajament prin care promitea să apere interesul naţional şi atâta tot. Iar dacă vine vorba despre interesul naţional, ar face-o şi azi. Sigur că se poate purta o discuţie întreagă pe această temă - pe atunci, „interesul naţional” însemna de fapt că statul, prin lungul braţ al Securităţii, îşi lua toate măsurile de apărare împotriva propriilor cetăţeni.
Să nu vă aşteptaţi să găsiţi aici un verdict. Nu e treaba presei să stabilească dacă documentele de la CNSAS, privind informările pe care le-ar fi făcut Gică Popescu din 1986 până în 1989, sunt sau nu autentice. Observăm doar că, în cazul în care documentele nu sunt contrafăcute, atunci e relevant faptul că nimeni dintre cei turnaţi nu pică prea prost, aşa cum se întâmpla cu subiecţii delaţiunilor din acele vremuri.
Astfel, Emil Săndoi nu s-ar putea supăra decât, eventual, pe dezacordul comis în comentariul care îl vizează: „În viaţa particulară, cunosc despre el că îi place muzica şi filmele”! Vinovat-nevinovat, fostul mare inter naţional va purta această tinichea şi îi va fi foarte greu, fie şi dacă va izbuti să demonstreze că n-a turnat, să şteargă ecourile acuzaţiei din conştiinţa publicului larg.
Va fi o tinichea care va zdrăngăni la fel de antipatic precum povestea aceea cu milionul de dolari nedeclarat, luat drept comision pentru transferul lui Bratu şi recunoscut ulterior prin plătirea impozitului de 400.000 de dolari către stat! Se prea poate ca un foarte tânăr Gică Popescu să fi făcut câteva pase cu Securitatea. Ulterior, însă, a devenit - şi a rămas - colaborator apropiat şi informator al fraţilor Ioan şi Victor Becali. În acest din urmă caz, nu mai poate invoca nici juneţea, nici interesul naţional.
Citiţi şi: Gică Popescu, turnător „de bine”?
Recomandările noastre
