Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Holograf vintage
Holograf vintage

Holograf vintage

Să nu se supere pe mine patrioții, dar, uneori, limba engleză este mai generoasă decît limba română.

 De pildă, mă tot gîndesc de cîteva zile care ar fi cel mai potrivit cuvînt de folosit ca să vă împărtășesc o recentă experiență culturală. Dar, pînă să găsesc cuvîntul, să vă spun ce s-a întîmplat. Printr-un șir de împrejurări  iscate discret de farmecul irezistibil al unei cîrciumioare din cartierul în care locuiesc și de prieteniile ce se leagă acolo, am ajuns acum cîteva nopți într-un club bucureștean. Nu o să mă alint în fața dumneavoastră, manipulînd un fals sentiment de superioritate,  povestindu-vă cît de inadecvat sînt cluburilor de noapte (a fost prima astfel de incursiune din viața mea și, foarte probabil, ultima), că nu despre asta e vorba. Este vorba despre motivul care m-a dus acolo, dimpreună cu trei amici, pentru că acest motiv este și subiectul articolului meu de azi. Este vorba despre  formația Holograf, despre muzica lor, despre spiritul lor.

Că  Holograf este o formație compusă din muzicieni de rară calitate și imensă experiență, se știe. Că Holograf este un fenomen în muzica românească, probînd o uimitoare longevitate și o etern proaspătă creativitate, iarăși, știe oricine. Cum nu prea urmăresc critica de specialitate dedicată muzicii pop-rock românești (dacă o fi existînd așa ceva), nu știu dacă la noi există un echivalent pentru ceea ce americanii numesc ”California rock”, adică un rock blînduț, de balade și fete cuminți, un rock în care se vorbește frumos, dar  presărat, totuși, cu soundul ”rău” de chitară electrică specific rockului ceva mai hard, doar așa, ca să ne facem puțin că sîntem răi, chiar dacă nu sîntem . În America, muzică de acest gen fac Aerosmith, Bon Jovi, oarecum Guns n Roses și, într-o mai mare măsură, Eagles. În acest perimetru stilistic, destul de larg totuși, Holograf s-a construit, cu talent și muncă,  ca un reper major pentru publicul românesc.  Holograf au devenit  legendari. Ceea ce înseamnă că au, deja, un mare destin. Înainte de orice, sînt imediat recognoscibili, dar și inimitabili. Succesul lor ar fi putut naște imediat imitatori. Dar nu se văd – semn că, de fapt, e al dracului de greu să fii Holograf.  Se spune că o mare formație ajunge să aibă sound-ul  ei. În cazul Holograf, însă, a apărut ceva încă și mai important. Pe ei îi identifică un anumit tip de sensibilitate, o curățenie a sentimentului dublat de o fină armătură ironică. În timp, s-a construit în publicul românesc ceva ce aș numi ”sensibilitatea Holograf” și, astfel, veteranii aceștia și-au asigurat viitorul, căci această sensibilitate se transmite din generație în generație. La sunet propriu ajung destule formații, dar la forjarea unei sensibilități proprii, doar foarte puțini. De fapt, ceea ce te face să străbați vîrste rămînînd autentic este sensibilitatea și nu sunetul. N-am nici un dubiu că Holograf vor avea mare succes, același mare succes, cît vor avea putere să țină instrumentele în mîini. În plus, mie îmi place Holograf  și pentru că limba română din versurile lor este corectă, limpede, educată, spre deosebire de limba română îmbîcsită și cretinizată din cuvintele celor mai multe hituri actuale. Iar liniile lor melodice sînt solare, senine, apolinice. Nu există, în muzica Holograf, gînd ascuns, frustrare acidă, furie mocnită, vorbe buruienoase scrîșnite. Ca pentru trubadurii medievali, pentru Holograf iubirea despre care tot cîntă este un fericit prilej de a-și exersa talentul  și măiestria.

 

 

Holograf înseamnă, desigur, timbrul inubliabil, vocea caldă de tenor lejer, frazarea iscusită și carisma frontman-ului Dan Bittman  (anul acesta se împlinesc 30 de ani de cînd Bittman a venit la Holograf, formația avînd 37 de ani), dar ar fi imposibil fără muzicienii Tino Furtună (mereu simpatic, mereu căutător – uimitor într-un scurt moment de recital la acordeon), Edi Petroșel (dacă organul care dă ritmul și tensiunea fără de care viața nu e posibilă se cheamă inimă, atunci el este inima muzicii Holograf), Romeo Dediu (exemplar chitarist, serios pînă la întruchiparea muzicală a ideii de lucru bine făcut – fără conotații politice, că habar n-am cu cine votează) și Iulian Vrabete (Patriarhul formației, despre care am aflat în seara cu pricina că e vărul celui mai bun prieten al tinereții mele, ceea ce m-a predispus o dată în plus la nostalgie).

Ei bine, singurul cuvînt care îmi vine în minte ca să exprim  impresia pe care mi-a  lăsat-o  Holograf  este englezescul ”vintage”. Cuvîntul evocă noblețe și respect, vechime a unei calități care, prin perenitatea ei, se îmbogățește fără întrerupere, conținînd admirația pe care o ai pentru reperul valoric sigur, dovedit. Holograf este ”vintage”.

Aș vrea să găsesc în limba română un echivalent perfect pentru adjectivul englezesc ”vintage”. ”Vechi” sau ”învechit ”, te duce imediat pe alte drumuri. Vechimea, în românește, ține exclusiv de durată, fără să implice imediat și o apreciere valorică. În românește, ”vechi”  este cel puțin ambiguu, dacă nu cumva direct neutru din punct de vedere axiologic. În funcție de context, poate exprima o valorizare pozitivă (ca atunci cînd spui ”vin vechi” sau ”prietenie veche”) ori negativă (ca atunci cînd spui ”haină veche” sau ”instalație veche”). Cînd Caragiale se definea pe sine, cu o formulă despre care Zarifopol ne spune că îi era favorită, spunînd ”sînt vechi, domnule”, juca exact această splendidă și poetică ambiguitate – vrînd să spună  că era bătrîn ca vîrstă, dar și demodat, neprins de tulburarea trecătoare a modei, rămas într-un fel de elită perenă, necoruptă de toanele trecătoare ale gloatei. Sînt vechi înseamnă și că sînt inadecvat, ceea ce e și rău, pentru că nu pot înțelege lumea de azi, dar și bine, pentru că lumea de azi e decăzută și inadecvarea mea la ea înseamnă, de fapt, că ruina ei veselă  nu m-a cuprins și pe mine. În fine, ambiguitățile limbii noastre oferă inteligențelor șansa unor subtilități delicioase. Dar, chiar și așa, nu pot găsi în românește ceva egal cu ”vintage”. Unele dicționare traduc ”vintage” prin ”rafinat” sau prin ”de colecție” ori prin ”de clasă”, ”de modă veche”, ”de bună calitate”. Toate aceste traduceri sînt insuficiente, pentru că nu exprimă cu totul sensul de bază a adjectivului englez: simultaneitatea dintre vechime și calitate, cu sugestia subînțeleasă că vechimea a sporit prin ea însăși o calitate anume pe care lucrul o avea de la bun început. Calitatea ”vintage” nu se poate dobîndi decît în timp îndelungat, așa că ea apaține doar celor care rezistă. Nu poți debuta ”vintage”!

De altfel, înainte de a fi adjectiv, ”vintage” a fost substantiv și se referă ca atare la vinificație, desemnînd anul de recoltă a strugurelui din care e făcut un anume vin. Cum vinul este unul din lucrurile despre care toată lumea știe că devine tot mai bun (sau, în fine, tot mai valoros) cu trecerea anilor, e clar că sensul adjectivului venit din substantiv este exact acesta: o valoare inițială îmbogățită de timp într-un chip altfel imposibil de îmbogățit. Holograf este ca un excelent vin vechi: te euforizează, moaie inima, te face să zîmbești frumos, îți stimulează senzualitatea, dar și sinceritatea. A doua zi, nu te doare capul, te simți fericit de ceea ce ai făcut și nici nu-l poți uita. E ”vintage”.

 

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: