La 157 de ani de la naşterea marelui scriitor, „urmaşii“ lui din comuna Ion Luca Caragiale pleacă unul câte unul în închisoare, pentru un coş sau o căruţă de lemne.

Urmaşii lui Caragiale s-au împotmolit în năravuri prea grele şi vicii mizerabile. Satul Haimanale din vremea lui Caţavencu şi comuna Ion Luca Caragiale, din judeţul Dâmboviţa, datată după Adrian Năstase, primarul de acum, par să oglindească, la o diferenţă de un veac, imagini identice. Haimanaua satului este, aşa cum o numesc localnicii, „strada franceză“, de unde, la perioade regulate, mai pleacă câte unul la puşcărie.

Cele câteva sute de bărbaţi, cât numără „ţigănia“, au trecut, măcar o dată, în spatele zăbrelelor. Când ies, nu stau prea mult pe-acasă, pentru că legea îi cheamă iar. Furatul de lemne sau de orice ar putea aduce bani de ţigări este îndeletnicirea lor de o viaţă. „Liberarea“ nu se mai aşteaptă dacă trece un an, femeile rămân încontinuu gravide, iar pentru „cochetă riile“ lor, vopsitul părului şi două inele pe un deget, se apucă de furat şi ele.

„Strada franceză“ a lui Caragiale, născut acum 157 de ani, pe 30 ianuarie, nu se dezminte când vine vorba de a li se face dreptate. Primarul pe care şi l-au ales i-a lăsat printre case dărăpănate care se pierd în noroaie la orice strop de ploaie, iar poliţia dă des cu bâta. Când simt că au ceva de spus, îl găsesc întotdeauna pe Lazarus, dacă nu la televizor, măcar la cei care trec pe uliţă. Puşcăria, casa lor

„Filiera franceză“ stă cu puşcăria în spate. Penitenciarul Mărgineni găzduieş te, acum, doar doi localnici prinşi la furat. Ceilalţi au fost trimişi care pe unde. Alţii, un pic mai norocoşi, aşteaptă oricând „ridicarea“ din ogradă precum înrolarea în armată. Puşcăria îi caută, din când în când sau din ce în ce mai des, pe acasă.

Dintre toţi care frământă noroiul pe uliţă, doar femeile ţipă a nemulţumire. Bărbaţii stau la poartă nemişcaţi în noroi. Cele care au glas sunt cele singure. Bărbaţii lor vorbesc doar din puşcărie. „Să ne pună asfalt, să ne dea case, că de-aia furăm, că n-avem“. Maria are doi băieţi la închisoare, iar al treilea aşteaptă temniţa peste două zile. Soţul i-a murit tot acolo, în Penitenciarul Mărgineni, acum şapte ani. „L-au bătut de i-au făcut ficatul atâta. Pe bărbatul meu de acolo l-am luat şi l-am îngropat“, spune şi arată, supradimensionat, cum l-a căsăpit poliţia pe băiat „din nimica toată şi aproape pe degeaba“. Fascinaţia domnului Lazarus Băiatul, trist din calea-afară de pedeapsa care-l aşteaptă chiar la el în sat, mai se jură că n-a pus mâna în viaţa lui. „Îi vine copilul acuma şi trebuie să plece. Păi, fata asta ce face fără el?“, se întreabă Maria, cu ochii către nora gravidă care-şi sprijină mâinile pe burtă. Fata are 13 ani şi abia îşi îngână numele: „Andreea“. Ionuţ, soţul de două ori mai mare decât ea, încurcat acum cu familie şi domiciliu nou, răcoros, îşi înghite vorbele. Tot pe mamă o lasă să vorbească. „Am sunat la televizor, la domnul Lazaru. Pentru o cârcă de lemne îl ia acuma. Furăm să facem şi noi nişte bani. Copiii ăştia ce să mănânce? Le-am zis că o să chem televiziunea. Ştiţi ce mi-au zis? «Dacă vrei să te vezi la televizor, cheamă! Că eu îţi dau amendă!»“.

ÎN FAMILIE

„Noi? Da’ ce furăm? Dacă nu ne dau de muncă, ce să facem?“

Marginalizată în sat, comunitatea de romi din satul I.L. Caragiale a devenit teama vecinilor, care, între două zâmbete, spun că „toţi sunt răi şi fură“. De partea cealaltă, cei de pe „strada franceză“ aruncă o replică ce ar bate orice dramaturgie: „Noi? Da’ ce furăm? Dacă nu ne dau de muncă, ce să facem? Iaca furăm“, se plânge un „oropsit“, venit la rândul lui să-i zică lui Lazarus că n-are asfalt în curte.

„Uite-aşa l-au luat şi au dat în el. A luat şi el puţin. Toată vara a muncit la pădurar. Ce? El n-a furat. Munceşte. Cu cincizeci de mii, cât ia pe două lemne, ce poate să-şi ia? Un pachet de ţigări“, îi plânge Maria de milă, repetitiv, feciorului fără vină.

De frica primarului Năstase, care le-ar putea lua ajutoarele sociale dacă cer prea multe, femeia se abţine să-i spună câteva. Ca pe orice vinovat, frica o potoleşte. Pentru aprobare, Ionuţ îşi arată când o coastă, când un picior snopit de poliţiştii de la post. Casa în care stă n-are gard, în schimb filmează bătăile prietenilor lui cu telefonul mobil.

„Ca dovadă“, spune mama lui. Şi ca să nu pară drept singura familie în care poliţia i-a pustiit ograda de bărbaţi, îi socoteşte pe degete pe cei care au fost săltaţi de lege. „Mai e una în vale, cu doi copii. I-a plecat bărbatul anul trecut, tot pentru lemne. Sunt mulţi, mulţi. Dacă navem, furăm“.

Liberarea, cea mai grea

Vasile umblă prin sat să-şi vândă butelia pentru câţiva lei de dat la birtul de pe uliţă, încastrat în termopane albe. Râde cu doi dinţi în faţă şi urlă după cumpărători. Nu s-arată nimeni. „M-am liberat anul trecut. Am furat lemne. Cu trei copii acasă, ce să faci?“. Dacă s-a liniştit de când cu păţania, nu poate spune. Pentru că nu munceşte, mai că s-ar apuca din nou de furat. „Eu am învăţat. Ca să nu te prindă, cari cu roaba sau cu coşul. Dacă umbli cu căruţa prin pădure, te iau la post“, explică Vasile tactica sustrasului fără a fi luat la ochi.

Hipnotizaţi de televizor, oamenii din satul lui Caragiale o caută, pe lângă Lazarus, şi pe Magda. Parabolicele stau înfipte în acoperişurile sfărâmate, iar din loc în loc răsare câte un termopan. „Ăia au furat mult“, îi justifică Maria, care dă în plâns că ai ei „n-au avut noroc“. „Ei taie, ei leagă“ Ca o coincidenţă, Adrian Năstase este figura fără milă a satului, la fel şi comandantul. „Ei taie, ei leagă“, hotărăşte Romică, mustăciosul care a mers o sută de metri să-şi spună din ofuri. Ajutorul social pe care-l primeşte de la primărie şi alocaţia plozilor se duc ca din puşcă. Adrian Năstase, hulit de romii care nu-şi găsesc un rost la ei în comună, îşi face de treabă de dimineaţă, „la o lucrare în Târgovişte“. „Mergeţi la comandant, vă spune el mai multe“, plasează primarul sarcina către alte „oficialităţi“. Poliţiştii de la penitenciar, ca bătuţi de soartă cu sarcina de a păzi legea-n sat, îi ştiu de răi şi nu-şi bat capul cu circuitul zvonurilor. „Mergeţi acolo să-i vedeţi. Câtă mizerie!“, spune, la rândul lui, garda de la penitenciar, ocupată să se scotocească de mărunţiş pentru un copil ce le dă târcoale vizitatorilor.

Universul romilor din sat, pe cât de comic, pe atât de tragic, are două coordonate: pădurea şi penitenciarul. Romică le-a cunoscut, ca toţi „francezii“ lui Caragiale, pe amândouă. Ar spune că şi acum mai doseşte câteodată, dar ştie că cinstea aduce mai multă laudă. „Am fost la puşcărie, pe Ploieşti. Pentru o căruţă cu lemne“, apucă să spună. Pentru asta, de vină îi găseşte pe poliţiştii care i-au cerut bon. De unde să le dea?