Guvernul care nu există. Corifeii aneantizării României

În studiul intitulat „Teoria obiectelor”, filosoful austriac Alexius von Meinong (1853-1920) a investigat statutul entităţilor imposibile şi, pentru acest motiv, inexistente. Există și în literatură, nu numai în filosofie acest gen de ”nimeni existent”: ”Roșcovanul” lui Daniil Harms. O fiinţă care, de bună seamă, l-ar fi încîntat, pe filosoful Meinong.

Ce am putea spune despre aparenta ființă descrisă de Harms, dar în aceeași măsură, și de guvernele din ultimii ani de dezastru ai României? Există sau nu? Cine sunt, altfel spus, politicienii care dau politica și guvernele României, de multă vreme? Sunt ani buni de când filosoful Andrei Marga atrăgea atenția asupra selecției negative a lumii politice românești:

”Thomas Mann este mereu impresionant cu judecata pe care a formulat-o într-un context anume: Germania anilor treizeci se va prabuși deoarece și-a încredințat conducerea celor mai puțin pregătiți, „die Untersten", cum spunea.” 

În zadar. Ciurucurile societății s-au orientat cu și mai mare avînt spre cercurile puterii politice, nederanjați în nici un fel de o populație inertă.

Aflăm din cele mai recente descrieri, ale acestei lumi, a politicii românești actuale, făcută chiar de reprezentanți de frunte ai acesteia.

„Noi de fapt negociem cu șoferii PSD-iștilor de altădată” - spune dl vasile Blaga, uitând să amintească faptul că el însuși alături de PD-iștii care au sugrumat și cotropit PNL este unul din multele slugi și parteneri de distrugere a României condusă de sceleratul Traian Băsescu… Remarca lui Blaga a fost făcută în sensul că liberalii să nu accepte să fie subordonați PSD-ului sub niciun pretext.

„Domnule Blaga, „șoferii” nu conduc băuți! Ca să înțelegeți că nici aici nu aveți loc la negocieri. Apoi, ca să negociați cu șoferii, trebuie să vă pricepeți la mașini măcar! Voi nu vă pricepeți la nimic. Ați dovedit-o, domnule Blaga, când ați tăiat pensii și salarii! Ospătarii, ajunși șefii PNL, azi serveau la bar la Cotroceni. Puteți rămâne ospătarii PSD în continuare! Vă mai chemăm noi la zilele comunelor. Avem ce face cu voi! Până atunci, stați calmi! Ospătarii servesc. La loc comanda, domnule Blaga!”, afirmă un  lider PSD.

Ăsta e tabloul politic real de azi al Țării. Un fel de Roșcovai ai lui daniil Harms. Oameni fără însușiri, fără calități, care se autodenumesc ”politicieni”, fără a avea nici o justificare pentru asta. Nota bene: nu iau și nu judec oamenii în grup. Desigur, ca în orice mediu, nu doar cel politic există excepții.

Alexius von Meinong, despre un astfel de guvern,  ar fi spus,cred, că așa ceva nu există, ci subzistă, fiind un guvern mental, pur imaginar și doar lingvistic. 

Unul dintre cei mai influenți gânditori ai ontologiei de la începutul secolului 20, filozoful austriac Alexius Meinong s-a ocupat și de ”obiectele care nu există”. Această doctrină face parte din Teoria obiectelor a lui Meinong (Gegenstandstheorie), care se bazează pe anumite presupuneri privind corespondența diferitelor tipuri de stări mentale cu obiectele. Astfel, există obiecte de ordin superior, bazate pe așa-numitele obiecte ale percepției pasive.

Se spune că asemenea obiecte nu există (bestehen) mai degrabă decât există. Potrivit lui Meinong, entitățile pe care le presupunem sau deducem sunt obiecte foarte complexe numite obiective. Obiectivele sunt construite din alte obiecte. Nici ele nu există; ele pot fi sau nu un fapt. Pot fi exprimate, de exemplu, printr-o propoziție, deși a fi un obiectiv nu depinde, evident, de a fi exprimate printr-o propoziție. Pe această bază, obiectele sau obiectivele inexistente, care nu sunt fapte, se dovedesc totuși a fi obiecte sau obiective autentice – statutul lor nu depinde de gândire sau expresie.

Dar nu putem afirma clar, că entitatea prezentată nu este nimic. Exact ca și despre politica făcută de politicienii actuali.

Despre ”Roșcovanul” lui Harms știm cîteva lucruri: acelea menţionate de autor: că nu are păr, că nu are nas, ochi, urechi, intestine etc. Este fiinţa căreia i se retrag toate însuşirile („accidentele”, cum le numea Aristotel), fiinţa care nu are nici o parte, ființa apofatică. Despre politicienii ultimelor decenii știm că sunt aculturali, fără a însemna nimic pentru nici un domeniu al cunoașterii, uneori hoți, arghirofili, bădărani, et. Dar a încerca să caracterizăm aceste fiinţe drept apofatice L-am jigni pe Dumnezeu, care e un principiu apofatic prin definiție… Apofatia este cunoașterea lui Dumnezeu prin negare, El rămânând necunoscut și necuprins în ființa Sa transcendentă; evidența trăită a existenței lui Dumnezeu după ce au fost negate prin transcendere existențele create. Această metodă a fost evidențiată în teologia patristică de Grigorie de Nissa, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul.

Dar, din moment ce putem vorbi despre aceștia, într-un fel, aceste concepte uman-paradoxale există. Ne-am obișnuit să avem modele de politicieni-personalități ale lumii culturale.

Eram obișnuiți să considerăm politicieni, altfel de oameni.  Istoria naţională era axată, - credeam noi -,  spre cultivarea patriotismului şi a responsabilităţii naţionale, cei mai de seamă reprezentanţi fiind de categoria lui A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi cei din generaţia veche, sau Gh. Brătianu şi C. Giurăscu, de exemplu, din generația următoare.

După cel de-al doilea război mondial, lideri europeni vizionari au pus bazele construcției europene. Robert Schuman, Jean Monnet, Konrad Adenauer, Winston Churchill, Walter Hallstein. Acum, privim rușinați ”liderii lumii” contemporane, făcând cu mâna adunați în semicerc, la G7.

Cine sunt la noi politicienii de azi? PSD, USR și PNL, (fostul PD, ai lui Traian Băsescu), violentul și degradantul AUR, șanajiștii și antiromânii UDMR-iști, ”reziștii” care umplu ONG-urile care și  se mobilizează la ordin pentru cauze neomarxiste, preelaborate. Propagandiștii  care au beneficiat de burse sau stagii în țările vestice, și au devenit luptători pe bani sau alte avantaje ai ”democrației comandate” de acolo și care și-ar vinde cu ușurință țara, doar pentru a intra in grațiile străinilor. Sunt cei care au îndatorat și distrus România, sub privirile  inofensive ale unui popor interesat de doctorate, mai mult decât de eficiența politicianului.

În cultura Lumii s-a mai vorbit despre ”cercul pătrat”, ”munte fără văi” al lui Descartes, sau ”fiul femeii sterpe”, cuvinte prin care filosofii indieni denumeau obiectul inexistent.

Eu îl prefer însă pe G.C. Lichtenberg, fost profesor de matematici la Universitatea din Göttingen dar, în același timp, preocupat și de limbi străine, literatură, fizică, filosofie, psihologie și astronomie.  Și el, asemeni lui Harms a descris ”un cuţit fără lamă căruia îi lipseşte mânerul”…

Nietzsche considera Aforismele lui Lichtenberg printre primele 5 capodopere ale literaturii germane. Era, deasemeni, atras de fiziognomie, îi plăcea să studieze oamenii ore întregi, mergea prin spitale, tribunale, asista cu interes la execuțiile capitale și era fermecat de prostituatele londoneze.  Dar avea contacte și relații de prietenie cu Schiller, Kant, fratii Humboldt. Kantian, spinozist, cititor  fervent al lui Boehme, Swedenborg, Cagliostro, Fichte, îi aprecia pe Milton, Shakespeare, Swift, Molière, La Rochefoucauld, Pascal, Montesquieu, Rousseau, Helvetius.

Aforismele lui pline de umor, ironie, sarcasm („… m-am întrebat dacă pe tronul Franței te simți tot atât de bine ca pe oala de noapte“, sau „N-am dat încă de nimeni care să nu spună: mi-ar face placere sa tai staniol cu foarfecele“, sunt considerate perle ale culturii universale, așa cum sunt și considerațiile sale despre cărți.

„Ar trebui să numim carte numai tipăriturile care conțin ceva nou“, „Printre cele mai mari descoperiri ale minții omenești din ultima vreme se numără arta de a critica o carte fără sa o fi citit“, „Nu cred că există pe lume o marfă mai ciudată decât carțile. Tipărite de oameni care nu le ințeleg, vândute de oameni care nu le ințeleg, legate, recenzate și citite de oameni care nu le ințeleg – și acum scrise chiar de oameni care nu le ințeleg. Lucrările care au un titlu atrăgător și cu pricepere ales rareori prețuiesc ceva. A fost poate ticluit inaintea carții, adeseori poate chiar de către altcineva“. 

În urmă cu 30 de ani, la jumătatea lunii aprilie, Marea Adunare Națională se întrunea pentru a „sărbători” rambursarea datoriei externe, considerată a fi „o mare victorie a poporului Român”, consemna oficiosul de partid, Scânteia. Costul a fost o povară pentru populație, e adevărat. Am trăit timpurile acelea. Aveau, totuși,  frumusețea lor timpurile acelea când pe străzi nu mânca nimeni și când cei care doreau să facă sport alergau pe stadioane, școala era școală, profesorii erau respectați și lipseau cei 70% din tinerii analfabeți funcționali de azi. Nu e vorba de idealizare și nici de vreo nostalgie. Sunt doar realități, care se vor uitate.

N-a apucat să fie un moment de sărbătoare, iar costurile s-au resimțit chiar și după 1990, când Petre Roman a dat semnalul distrugerii industriei românești. Datoria acumulată de România în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, care s-a ridicat la peste 11 miliarde de dolari, a fost făcută în timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu pentru industrializare. Acum toată industria și mare parte din avuția națională, de la păduri la resurse au fost vândute pe doi lei străinilor. Iar noi, cu o datorie externă cum n-am avut niciodată, importăm peste 70% din ceeace mâncăm.

Bugetul trebuie echilibrat; Tezaurul trebuie reaprovizionat;

Datoria publică trebuie micșorată; Aroganţa funcţionarilor publici trebuie moderată si controlată; Ajutorul dat altor țări trebuie eliminat pentru ca Roma să nu dea faliment. Oamenii trebuie să înveţe din nou să muncească în loc să

trăiască pe spinarea statului. - spunea

Cicero,  în anul 55 înainte de Hristos, acum mai bine de 2000 de ani.

Dar poate lumea politică, de așa joasă speță, care ne conduce azi, de azi să facă asta?

Urmăriți varianta video, AICI.