Grecii se întreabă: Va purta Erdogan un război cu noi?

Fronturile războiului din Gaza / Sursa: Arhiva EVZ

O întrebare care pare stupidă pentru unii politicieni europeni. Repetată la nesfârșit de mass media elenă creează o stare de neliniște în peninsulă.

Poate pentru politicieni eleni este bine că această temă pune discuția despre securitatea națională pe primul loc în agenda guvernului și trece pe planul doi teme incomode de politică internă cum ar fi scandalul în nesfârșita dezbatere a interceptărilor ilegale sau inflația galopantă. Să încercăm să dăm puțin la o parte ”perdeaua geopolitică” care acoperă relația dintre cei doi vecini Turcia și Grecia.

Inițiativa lui Macron pentru o Europa unită o nouă găselniță (!?)

François Mitterrand a propus, imediat după căderea Zidului Berlinului din 1989, o Confederație Europeană pentru a uni întregul continentul, fără a înlocui Comunitatea Europeană de atunci. Numai că atunci bunăstarea continentului și securitatea fără precedent nu au produs o stare de entuziasm referitoare la propunere. Actuala inițiativă a președintelui Emmanuel Macron privind crearea Comunității Politice Europene (CPE), a fost însă bine primită în condițiile în care securitatea continentului este în primejdie. Dar va funcționa sau va fi similară cu cele două concepte, încă în stadii incipiente, de ”autonomie strategică ” sau de ”armată europeană”? Inițiativa transmite un mesaj de unitate a continentului într-un moment când acesta este zguduit de invazia rusă în Ucraina dar în același timp ne devoalează starea relațiilor dintre membrii comunității europene.

44 de lideri din toată Europa, 27 de state membre ale UE, membri Asociației Europene a Liberului Schimb (abreviată în occident drept EFTA și care are ca membri actuali Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția), țări candidate la UE, Regatul Unit, Azerbaidjan și Armenia, s-au deplasat la Castelul Praga pentru summitul inaugural. Summitul a fost capabil să pună la masa discuțiilor două țări în război (discuția secundară surpriză dintre Azerbaidjan și Armenia intermediată de Macron), să repare o relație care începuse să se deterioreze (resetarea relațiilor Marea Britanie-Franța, inclusiv un angajament față de primul summit bilateral dintre cei doi în cinci ani în 2023, precum și un acord de colaborare mai strânsă în domeniul securității energetice) și să readucă pe scena geopolitică o disputa din Mediterană între Turcia și Grecia împreună cu opoziția lui Erdogan față de admiterea Suediei în NATO.

De fapt, prim-ministrul Liz Truss, abia confirmat în poziția de Prim Ministru și deja demisionat după șase săptămâni, a părut să folosească summitul pentru a consolida câteva legături cu partenerii UE, angajându-se să reunească Grupul de la Calais privind migrația, să se alăture PESCO (sub rezerva aprobării Consiliului UE) și să se alăture Cooperării Energetice în grupul Mările Nordului. Marea Britanie va găzdui, de asemenea, cel de-al patrulea summit al CPE, după Moldova și, respectiv, Spania, reflectând modelul de președinție alternativă UE/non-UE adoptat de CPE. Și totuși vedeta incontestabilă a fost președintele Erdogan. Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a declarat la summit că nu este nimic demn de discutat cu Grecia în acest moment și a acuzat Atena că își bazează politicile pe „minciuni”.

Erdogan a mai spus că Atena a înțeles mesajul Ankarei atunci când oficialii turci au spus „s-ar putea să ajungem dintr-o dată, într-o noapte” – un comentariu pe care grecii și alți oficiali occidentali l-au condamnat ca fiind o amenințare la adresa unui stat vecin. Erdogan și-a îndreptat apoi atenția asupra Suediei, spunând că Turcia va continua să se opună candidaturii Suediei de aderare la NATO până când cererile Ankarei vor fi îndeplinite iar guvernul suedez va avea o poziție mai dură împotriva „organizațiilor teroriste”.

În nota sa obișnuită unul dintre prietenii lui Putin, cu care acesta vrea să construiască un hub energetic cu resurse rusești în Turcia, a sugerat la summit că s-ar putea întâlni cu omologul sirian Bashar Al-Assad când va fi momentul potrivit și nu va exclude acest întâlnire de pe agenda prezidențială, consolidând pașii recenți pentru a dezgheța legăturile dintre combatanții din războiul din Siria. Vestea însemnă în fapt: orice normalizare între Ankara și Damasc ar remodela războiul sirian care se derulează de peste un deceniu. Sprijinul turc a fost vital pentru susținerea rebelilor sirieni în ultimul lor punct de sprijin teritorial major în nord-vest, după ce Assad a învins insurgența din restul țării, ajutat de Rusia și Iran.

De ce este important acest Consiliu?

Este de fapt o reunire a tuturor statelor europene cu excepția Rusie și Belarusului. Organizația este deschisă pentru toate țările europene democratice, astfel țări precum Norvegia (membră a pieței unice), Islanda (de asemenea membră a pieței unice), Elveția (aflată în legătură cu UE printr-o mulțime de acorduri bilaterale) și Marea Britanie (fost-membru) au aderat. Grupul include și fostele republici sovietice din Caucaz precum Georgia, Armenia și Azerbaidjan. Berlinul a fost pentru mult timp sceptic față de ”ideile mărețe” ale lui Macron privind Europa. Discursul lui Macron de la Sorbona din 2017 a conturat o nouă viziune asupra UE centrată în jurul „autonomiei strategice” – adică independența militară, economică și tehnologică completă a UE față de celelalte mari puteri, și, nu în ultimul rând, față de SUA.

Liderii germani atât Angela Merkel cât si Scholz ulterior, nu au obiectat  împotriva „autonomiei strategice”, însă nici nu a făcut nimic pentru ca aceasta să devină o realitate. Evenimentele nu au evoluat într-o direcție bună după alegerea lui Scholz. ”Președintele francez Emmanuel Macron a luat în considerare amânarea unei reuniuni a guvernelor francez și german, planificată săptămâna viitoare (24-28 octombrie), din cauza îngrijorărilor legate de lipsa de progres în domenii de presupusă cooperare, cum ar fi energia și apărarea”, potrivit mai multor oficiali ai guvernului francez scrie Politico. Macron și cancelarul german Olaf Scholz, precum și cabinetele lor, sunt programate să se întâlnească la Fontainebleau, la sud de Paris, miercurea viitoare 26 octombrie, pentru consiliul ministerial franco-german anual - prima întâlnire de acest gen de la preluarea mandatului de ”coaliția tripartită-semafor” a lui Scholz, la sfârșitul anului trecut. ”Liderii intenționează să semneze o declarație comună pentru a promova cooperarea bilaterală și integrarea europeană în diverse domenii, dar cu mai puțin de o săptămână înainte de întâlnire, ambele părți încă se ceartă cu privire la pasajele cheie ale textului”-Politico.

Problema cheie pentru CPE va fi modul în care se dezvoltă în timp. În prezent, încearcă să fie ”ceva” pentru toată lumea. Pentru statele membre UE, acesta servește drept mijloc de a se angaja mai bine cu vecinătatea sa, pentru țările candidate, aceasta este o modalitate de a se angaja cu statele membre, deoarece progresul stagnează în ceea ce privește aderarea la UE, deși există puțină dorință ca aceasta să servească drept mijloc de aderare la UE. Pentru Regatul Unit și, eventual, Turcia, este o entitate geopolitică pentru coordonare, dar numai dacă nu se suprapune cu structurile existente. În sfârșit, sunt considerentele de securitate ale Ucrainei, Georgiei, Moldovei, Armeniei și Azerbaidjanului, toate acestea având diferite niveluri de îngrijorare privind escaladarea sau extinderea agresiunii militare ruse.

În timp ce includerea lor în CPE este un semnal al influenței în scădere a Moscovei post-invazie, de asemenea, acesta structură nu face nimic pe termen scurt pentru a aborda preocupările de securitate ale membrilor care nu fac parte din NATO. Indecizia poate câștiga timp, dar poate, de asemenea, să blocheze impulsul și să reducă apetitul pentru progres. În discursul lui Macron din luna mai, când a dezvăluit pentru prima dată propunerea CPE, el a vorbit despre o grupare care să lucreze împreună în domenii precum energia, infrastructura și transportul. Multe s-au schimbat după 24 februarie, când structura de securitate europeană a primit o lovitură. Structura s-a clătinat iar acum este nevoie de acțiuni pentru a construi noi structuri mai puternice, întărind rolul geopolitic al Europei, în timp ce aceasta se confruntă cu politica Marilor Puteri din secolul XXI. Consiliul încercă abordarea dezechilibrelor prin consolidarea relațiilor din întreaga Europă.

Există, de asemenea, primul indiciu al unei Mari Britanii post-Brexit care se ”trezește” la nevoia de a-și reconstrui și de a-și consolida relațiile europene, în special în ceea ce privește preocuparea referitoare la posibila revenirea a unui candidat în stil ”trumpian” la președinția SUA. O încercare de a schimba cursul acțiunilor UE declanșată de Macron este bine-venit în condițiile crizelor existente. Problema constă în coeziunea statelor europene. Se pare ca liniile de demarcație nord-sud, est-vest, sunt din ce în ce mai accentuate.

Conflictul Grecia Turcia în Mediterană?

După cum am argumentat în talk-show-urile, la care am participat, un conflict între Grecia și Turcia pare nu numai posibil, ci și probabil. „Insulele pe care le ocupați nu ne leagă, vom face ce este necesar când va veni momentul. După cum spunem, putem veni brusc într-o noapte”[1]- a spus Erdogan. Au trecut săptămâni de când președintele turc Recep Tayyip Erdogan a amenințat în mod explicit că va invada Grecia, folosind aceeași limbă pe care a folosit-o înainte de operațiunile militare turcești în Siria.

O multitudine de probleme împart Atena și Ankara, dar Erdogan și-a concentrat acum furia asupra militarizării insulelor Greciei din Marea Egee. În timp ce prezența militară grecească acolo a rămas în mare măsură consistentă în ultimele decenii, Ankara insistă că aceasta încalcă tratatele din 1923 și 1947 care au stabilit suveranitatea Greciei asupra insulelor. Dacă citești cu atenție ceea ce Erdogan spune dar și ce spun ceilalți  oficiali turci precum și ultimele evoluții a evenimentelor din ultimele luni, nu vezi decât că riscul unei confruntări a crescut. Ministrul grec de Externe Nikos Dendias a declarat că Grecia „respinge bravada neo-otomană (Turciei)”, în declarații comune făcute alături de omologul său francez Catherine Colonna la Atena.

Franța s-a poziționat deja de partea Atenei. Răspunzând la întrebarea unui jurnalist despre modul în care Franța va fi de partea Greciei în contextul acordului de apărare semnat între Grecia și Franța în septembrie 2021 și dacă amenințările Turciei se materializează și există o escaladare, ea a spus că „articolul 21 din acest acord descrie tocmai o astfel de eventualitate, acea asistență este oferită dacă oricare dintre țări se confruntă cu un atac armat confirmat pe teritoriul său” Totuși, ea a subliniat că „facem tot ce putem pentru a evita să fim în această situație”. Și ca să înțelegem despre ce este vorba ne uitam la cifrele oficiale ale guvernului de la Atena referitoare la operațiunile militare turcești. Turcia a încălcat de 6.100 ori spațiul aerian grec numai anul acesta cu 157 de survolări deasupra teritoriului grecesc și 1.000 de încălcări ale apelor teritoriale.

Preludiu la o amenințare

Din punct de vedere geopolitic, Turcia este un ”schimbător de jocuri geopolitice”/ ”game changer”. Fără ca Turcia să fie membră a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Alianța transatlantică ar fi avut o „cartografiere” (o situație geografică) cu adevărat diferită a mediului înconjurător din zona adiacentă. O astfel de „cartografiere diferită” s-ar referi, în mod destul de negativ, la o gamă largă de agende, variind de la operațiuni anti-ISIS la corelarea forțelor din Marea Neagră și Marea Mediterană dar și la capacitatea de a desfășura operațiuni de gestionare a crizelor dincolo de frontierele NATO spre Asia (vezi confruntarea Azerbaidjan-Armenia) sau spre Nordul Africii.

Au existat semne la începutul verii că tensiunile dintre Grecia și Turcia sunt în scădere. Odată cu încheierea unui acord care să permită Suediei și Finlandei să solicite aderarea la NATO, Erdogan a părut mult mai binevoitor să lase Grecia în ”voia soartei” și să dea o nouă lovitură împotriva milițiilor kurde din Siria - o operațiune pe care a amânat-o sub presiunea rusă și americană. Însă temerile de reînnoirea ostilităților greco-turce au crescut din nou la începutul lunii august, odată cu lansarea unei noi nave turcești de foraj ale care operațiuni se derulează în apele contestate din Mediterană. Dar, în ciuda așteptărilor mari din partea presei naționaliste turce de inițiere a unui conflict, călătoria navei de explorare a continuat spre zona de foraj în siguranță, în limitele liniei de coastă imediate ale Turciei.

La sfârșitul lui august presa turcă a raportat mai multe incidente între militarii turci și greci. Prima ”ciocnire” între cei doi vecini a avut loc atunci când avioanele de război grecești au hărțuit avioanele turcești care participau la o misiune NATO peste Marea Mediterană. Câteva zile mai târziu, oficialii turci au susținut că un sistem antiaerian grecesc S-300 a luat în vizor un F-16 turcesc lângă Creta. S-300 dat în exploatare în 1978 de URSS a fost cumpărat și de state NATO (Grecia, Bulgaria și Slovacia-ultimele două nu erau membre când l-au achiziționat). Sistemul S-300 din Grecia a fost achiziționat odată cu criza din Cipru, de conducerea greacă a Ciprului de Sud.

Sistemul S-300 PMU-1 (format din 4 baterii, 16 rampe de lansare şi 80 de rachete) a fost cumpărat pentru a fi instalat în partea greacă a Ciprului, dar nu a putut fi instalat pe insulă din cauza obiecțiilor şi presiunilor Turciei şi a fost transferat în Grecia. El nu a fost folosit acolo datorita regulilor din NATO și a fost depozitat în Creta. Până la urmă Grecia a integrat sistemul S-300 în propria rețea de apărare antiaeriană ocazie cu care aviația israeliană și-a antrenat piloții care luptau împotriva S-300 ale sirienilor. Incidentele de care am vorbit mai sus au avut loc în timpul ceremoniilor centenare care marchează sfârșitul Războiului de Independență al Turciei. Erdogan a criticat desfășurarea de către Grecia a sistemelor S-300 de fabricație rusă motivând acțiunea ca pe o dovadă a ”răutății și infidelității” grecești față de NATO.

În acest context, președintele Turciei a amenințat că va ”veni” (n. G.A. cu armata) fără avertisment pentru a ocupa insulele Greciei. Premierul grec Kyriakos Mitsotakis a condamnat discursul lui Erdogan drept agresiv. Departamentul de Stat al SUA a reiterat ulterior dorința Washingtonului ca „toate părțile să evite retorica și să evite luarea de acțiuni care ar putea exacerba și mai mult tensiunile”, afirmând că suveranitatea insulelor din Marea Egee ale Greciei „nu este pusă în discuție”. Unii observatori din afara Turciei au sugerat că scăderea în sondaje a cifrelor lui Erdogan, având în vedere alegerile care urmează în 2023, ca fiind  principala sursă de inspirație pentru acuzațiile sale la adresa Greciei. Este o politică a Ankarei de a comenta în mass media într-un ritm constant situația din Marea Egee.

Printre cele mai consistente critici exprimate de jurnaliști turci și de oficiali, inclusiv de Erdogan, apare convingerea că Grecia și-a militarizat ilegal insulele de pe coasta Anatoliei. Această afirmație se bazează pe clauze din două tratate separate care abordează suveranitatea Greciei asupra insulelor sale. Conform Tratatului de la Lausanne din 1923 „nicio bază sau fortificație navală” nu trebuie construite pe cele cinci insule principale din Marea Egee de Nord. Cu toate acestea, termenii permit Greciei să mențină acolo un „contingent normal” de trupe regulate. În schimb, Tratatul de la Paris din 1947 afirmă fără echivoc că insulele grecești Dodecanez din sud „vor rămâne demilitarizate”. Grecia, totuși, susține că termenii au fost menționați ca o promisiune față de Italia, care a cedat insulele Atenei după al Doilea Război Mondial.

Din moment ce Italia a confiscat insulele de la Imperiul Otoman în 1913, Turcia a fost exclusă de la negocieri în 1947, neputând pune astfel pe tapet angajamentul cu privire la Ankara. Recent, postul de știri oficial al Turciei, Radio și Televiziunea Turcă, a publicat fotografii cu drone care arată nave grecești descărcând zeci de vehicule blindate pe insulele grecești Lesvos și Samos. Comentatorii din Turcia au profitat imediat de imaginile care în opinia lor dovedesc dorința Greciei de a „militariza” Marea Egee. De rău augur, Ministerul turc de Externe a declarat în mod repetat că eșecul demilitarizării insulelor ar putea pune în mod oficial sub semnul întrebării suveranitatea acestora (!?). Mavi vatan revine!

Ca idee, Mavi vatan cuprinde interesele maritime ale Turciei (concept lansat în 2006); ca simbol, exercițiul militar omonim al Turciei din 2019 a demonstrat pretențiile sale de jurisdicție maritimă și potențialul marinei turce și al capacităților maritime ale Turciei; și, ca doctrină, Mavi vatan ghidează apărarea suveranității turcești pe mare, inclusiv controlul platoului continental al Turciei și al zonei economice exclusive (ZEE). Mavi vatan a câștigat din ce în ce mai multă importanță atât pe plan intern, cât și ca componentă a politicii externe a Turciei, care în ultima jumătate de deceniu a devenit din ce în ce mai agresivă și cu un caracter anti-occidental.

Alexandropolis, port crucial la intrarea în Balcani!

Este Alexandropolis un punct de confluență geopolitic? În mod sigur. Deși pare un dig de beton într-un mic oraș de coastă, abia folosit cu câțiva ani în urmă, cu o epavă mare în largul său (scoasă de americani pentru a face loc unui terminal LNG) și încă ocupat doar de pescăruși de cele mai multe ori, el este în fapt un nou port militar de maximă importanță la intrarea în Bosfor. Încă somnoros, portul Alexandroupolis, din nord-estul Greciei, a preluat un rol central în creșterea prezenței militare americane în Europa de Est, Pentagonul transportând arsenale militare enorme pe aici, în ceea ce militarii descriu drept efortul american de a opri agresiunea rusă în Ucraina.

Acest flux a înfuriat nu numai Rusia, ci și Turcia vecină, subliniind modul în care războiul din Ucraina remodelează relațiile economice și diplomatice ale Europei. Turcia și Grecia sunt ambele membre NATO, dar există o animozitate de lungă durată între ele privind granița de pe mare, inclusiv conflictul din Ciprului dar și conflictul asupra unor zone din Marea Mediterană unde sunt depozite de resurse importante de petrol și gaze. De asemenea Ankara vede relația dintre Atena și Washington ca o potențială amenințare. De la invadarea Ucrainei de către Rusia în februarie, portul Alexandroupoli s-a dovedit o alternativă de încredere la strâmtoarea Bosfor, pe care Turcia a închis-o tuturor navelor de război la patru zile după începerea războiului. Mii de soldați, tancuri, elicoptere și alte provizii pentru SUA și alte forțe NATO au fost dislocate rapid și eficient în Europa de Est.

Cantitatea de material de război mutată de Statele Unite prin Alexandroupoli a crescut în 2022 de aproape 14 ori față de anul trecut 2021 - înainte de război. Operațiunile militare americane în Grecia s-au extins foarte mult de când Rusia a invadat Ucraina în februarie, iar oficialii de rang înalt de la Moscova și Ankara au numit asta o amenințare pentru securitatea națională. Acordul de cooperare militară reciprocă dintre SUA și Grecia (MDCA) din 2021 ratificat de parlamentul grec permite armatei americane să obțină acces la alte trei baze din Grecia, în plus față de cea actuală pe care o operează. Acesta va permite armatei americane să folosească cazarma Georgula din provincia centrală a Greciei Volos, terenul de antrenament Litochoro și cazărmile armatei din orașul-port Alexandroupoli, din nord-est, în afară de baza navală din golful Souda din Creta, pe care SUA o operează din 1969. MDCA greco-american, semnat pentru prima dată în 1990, a fost reînnoit în perioade succesive, ultima prelungire fiind în 2019.

Să fie militarizarea insulelor și a coastei grecești singurul motiv al furiei lui Erdogan?

Erdogan însuși a precizat că acțiunile Greciei în Marea Egee nu sunt singura sursă de tensiune. De la semnarea în 2019 a unui acord de cooperare de apărare reciprocă între Washington și Atena, el a denigrat permanent sprijinul militar al SUA pentru Grecia, respingând afirmațiile conform cărora eforturile americane în regiune sunt menite să sprijine războiul Ucrainei împotriva Rusiei. Însă dacă ne uităm spre Alexandropolis un port cu ape adânci unde pot andoca portavioanele americane și de unde pleacă conducta de gaze lichefiate către Europa de Est și Centrală găsim alte explicații.

De asemenea din acel port pleacă și liniile de cale ferată spre Bulgaria și România pe care se transportă materialele militare necesare Flancului estic al NATO. Baza militar de la Alexandropolis va găzdui instalații cu o capacitate de 300-400 de persoane/militari americani care folosesc portul. Portul Alexandroupolis datorită locației sale strategice pe flancul estic al NATO, are o importanță logistică militară deosebită. Distrugătoarele americane pot andoca în baza navală principală a marinei elene și a NATO din Golful Souda din Creta dar aici pot andoca portavioanele americane (în martie au fost exerciții sub comanda portavionului USS Harry S. Truman cu participarea portavioanelor  Charles de Gaulle-Franța și Cavour-Italia). SUA sunt foarte interesate de construcția unei noi instalații la baza din Creta, care va permite desfășurarea de vehicule aeriene mari fără pilot și avioane de generația a cincea F-35.

Pentagonul intenționează să instaleze radare pe „domeniul de avertizare maritimă” în Marea Egee pentru a monitoriza mai bine activitățile navelor de război rusești în estul Mediteranei. Presa turcă amplifică în mod regulat operațiunile pe care americani le fac în Grecia. Scopul Washingtonului, se spune adesea, este să asedieze Turcia. Ridicarea embargoului american asupra armelor livrate Republicii Cipru, precum și sprijinul SUA pentru activitățile militanților kurzi din Siria, sunt adesea citate ca o dovadă suplimentară a acestui complot. Se pare din ce în ce mai mult că Erdogan a ajuns să creadă în cele mai rele intenții americane. Livrarea de arme Greciei de către Washington, a declarat el în fața Națiunilor Unite, a constituit „o ocupație ascunsă”. Erdogan a avertizat Atena că sprijinul american și european pentru ei „nu-i va salva”.

Între timp, săptămânalul grec Real News a scris că guvernul grec a decis să înființeze „Administrația Centrală de Comunicații” pentru a funcționa ca o unitate de propagandă împotriva Turciei. Ziarul susținea că fostului consul grec la New York, Kontantinos Kutras, i s-a propus să conducă unitatea, răspunsul lui fiind: „Scopul este de a răspunde oricărei pretenții a Turciei în domeniul propagandei împotriva Greciei”.

Ce vrea în fapt Erdogan?

Interacțiunea complexă de interese de la Alexandroupolis evidențiază modul în care războiul schimbă focalizarea strategică a Europei către regiunea Mării Negre. Grecii sunt printre puținii europeni care doreau în mare măsură să mențină legăturile economice cu Rusia, așa cum arată  un sondaj publicat în martie de France 24 (un sondaj post-invazie din februarie a arătat că 20% dintre greci sunt „mai aproape” de Rusia, în timp ce 45% susțin Ucraina; doar opt procente au spus că vor boicota produsele rusești, iar doi la sută au spus că vor evita contactul cu rușii; șaptezeci și cinci la sută dintre respondenți au condamnat poziția președintelui rus Vladimir Putin, dar peste 60 la sută au criticat pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski, așa cum a arătat sondajul efectuat de Kappa Research).

Dar, până la urmă, războiul din Ucraina a încordat puternic aceste legături. Ocuparea pământurilor ucrainene a sensibilizat grecii, dintre care mulți văd paralele între retorica imperială a președintelui Vladimir Putin și revendicările teritoriale ale Turciei, al cărei predecesor, Imperiul Otoman, a condus Grecia timp de secole. Situația ucrainenilor a rezonat și cu familiile grecești ai căror strămoși au fugit de execuțiile turcești de la începutul secolului al XX-lea. Există însă și multe motive pentru a ne îndoi de gravitatea amenințărilor lui Erdogan.

O ușoară majoritate a alegătorilor turci, potrivit unui sondaj, rămâne convinsă că cuvintele lui sunt pur și simplu o strategie electorală menită să „creeze o agendă” înainte de votul de anul viitor. Cu toate acestea, puțini în Grecia par dispuși să ia cu ușurință cuvintele lui Erdogan. În ultimele săptămâni, atât în media tipărită, cât și la televiziune mesajele despre Turcia s-au concentrat mai mult pe posibilitatea unui război. Cu Grecia îndreptându-se spre propriile alegeri din 2023, Mitsotakis a declarat ferm că orice amenințare directă la adresa suveranității grecești este o „linie roșie” pentru țară. Există și alte semne, mai puțin subtile, că Atena se pregătește pentru ce e mai rău.

Știrile din iulie sugerează că armata greacă a început să desfășoare o „umbrelă” anti-dronă pe insulele din Marea Egee, folosind tehnologia israeliană. Mai recent, navele grecești și franceze au efectuat exerciții comune în Marea Egee, ca parte a unui acord mai larg de apărare reciprocă semnat în 2021. Poate ca este bine să va amintesc un fapt complet uitat de media: în iulie liderul naționalist Devlet Bahceli, aliatul lui Erdogan s-a pozat cu o hartă înfățișând majoritatea insulelor Greciei din Marea Egee, inclusiv Creta, ca fiind teritoriu turcesc.  Deși nu indică neapărat un conflict imediat, această confluență generală de opinii cu privire la Grecia ridică o întrebare evidentă: Ce ar spera Ankara să obțină cu o continuare a escaladării? Probabil să acuze  Grecia de încălcarea Tratatelor de la Lausanne și Paris, invalidând astfel suveranitatea Atenei asupra teritoriilor sale. Un nou an 1974 este din nou posibil!

[1] Discurs președintele Erdogan https://www.aa.com.tr/tr/gundem/cumhurbaskani-erdogan-yunanistana-tek-cumlemiz-var-izmiri-unutma/2675987