Preoții celor întemnițați: După gratii, oamenii se apropie mai mult de Dumnezeu

Penitenciarul nu este numai un loc de detenție. Este și locul unde unii deținuți îl redescoperă sau se apropie și mai mult de Dumnezeu. Jurnaliștii EVZ au mers la Penitenciarul din Târgu Ocna, la părintele capelan Florin Smarandi, coordonatorul preoților care slujesc în penitenciare și au afl at despre misiunea celor care slujesc în închisori și cum este mărturisit cuvântul Domnului acolo, dar și cu ce probleme se confruntă slujitorii Bisericii, într-un mediu, de multe ori, ostil.

Pe prăintele Florin l-am găsit în biserică, în mijlocul enoriașilor lui: deținuți, elevi ai Școlii de Agenți de Penitenciare, angajați ai sistemului. L-am găsit în momentul rostirii cuvântului de învățătură: „Noi trebuie să tindem spre asemănarea lui Dumnezeu. Și să zicem din când în când, «Iată, Doamne, robul tău, fie mie după cum voiești!»”.

O biserică făcută din nimic

Biserica din curtea Penitenciarului și a Școlii Naționale de Pregătire a Agenților de Penitenciare de la Târgu Ocna a fost făcută din nimic, după cum mărturisește directorul Vasile Scutar: „Angajații au decis să li se oprească o anumită sumă din salariu, lunar, pentru a o ridica”. „Ne-am gândit să facem o biserică pentru tot sistemul penitenciar, pentru Mărturisitorii Închisorilor Comuniste, căci unitatea aceasta e reprezentativă. Pe aici trec toți tinerii care ajung agenți de penitenciare. Creștem astfel și partea națională, partea religioasă. Este o biserică a tuturor elevilor și a tuturor cadrelor care vor crește în sistemul peniteciar”, explică preotul Florin Smarandi.

Prinși între două sisteme

Preoții care slujesc în penitenciare au un rol foarte important în acest sistem, este de părere directorul penitenciarului. „Nu puține au fost cazurile când preotul a reușit să detensioneze multe probleme, să salveze multe vieți ale oamenilor care au căzut în deznădejde și ar fi recurs la sinucidere sau ar fi devenit violenți. Și un lucru foarte important: preotul nu este numai pentru deținuți, ci și pentru personal. Nu de puține ori, diferite situații conflictuale ale angajaților au fost rezolvate cu ajutorul preoților. Biserica ajută foarte mult și cred că nu este foarte bine exploatată această oportunitate, de a avea biserici în închisori. Toate demersurile educative pe care le face închisoarea ar fi mult mai bine completate dacă ar fi accesul mai facil al deținuților la biserică”, povestește Vasile Scutaru. „Preoții de penitenciar sunt un pic diferiți. Noi suntem mai direcți. Nu poți să fii fals. Deținutul te cunoaște. Noi suntem prinși între două sisteme, suntem prinși oarecum la mijloc. Reprezinți sistemul pe de o parte și biserica pe de altă parte. Unii deținuți te privesc ca un om al sistemului chiar dacă ești preot. Până vine el la spovedit, tu trebuie să îl câștigi ca om”, mărturisește preotul.

Un refugiu pentru deținuți

Sunt mulți deținuți care doresc să vină la biserică, mai mulți decât afară, este de părere părintele Smarandi, pentru că „aici își găsesc un refugiu, chiar dacă nu pot să vină ca la biserica de afară”. El adaugă: „Trebuie programați pe secție, pe camere, pe regimuri, iar tu ca preot ai un grafic de programare. Reușesc toți deținuții să treacă pe la biserică într-o lună sau două. Numai câteva unități au și biserici. Și chiar dacă au capacitate mai mare, nu îți permiți să aduci la biserică 100-200 de oameni, căci trebuie supraveghere mare”.

FOTO: În fața Sfântului Altar suntem toți egali

Oamenii nu sunt „colete”!

Realitatea din penitenciare este că „se falsează mult”, spune preotul. Acesta explică și că nu de puține ori deținuții au înțeles nevoile bisericii și s-au implicat în activitățile de pe lângă ea. „În momentul în care tu falsezi în sistem, nu poți să schimbi pe nimeni. În unele cazuri, angajații sistemului îi denumesc pe oameni «colete». Nu poți să îi spui cuiva - «colet» - este un om, așa cum este el, cu păcatele lui. Acel om poate avea o imensă valoare. Eu le spun tuturor pe numele lor: Vasile, Gheorghe, Marcel, etc. Nu le spun nici colete și nici pe numele de familie «Bă, Popescule!». Și nici nu le ordon, căci o vorbă poate schimba cu adevărat un om: «Vasile, te rog frumos să mă ajuți să fac ceva» este cu totul altceva față de «Ștefănescu! Pune mâna pe lopată». Îi tratez ca pe colegul meu, prietenul meu. Deținutul simte că este altceva, altă relație”, continuă să povestească părintele Florin Smarandi.

Deținuții în goana după credite

„Sistemul penitenciar nu poate schimba nimic dacă nu lucrează real, adevărat, sincer și uman în relaționare. Dacă ne împiedicăm de birocrație, nu facem nimic. Există tot felul de programe care sunt concepute pentru deținuți. La finalul programului, aceștia primesc niște credite. Dacă ei vin numai pentru asta, este zero. Mereu le-am spus colegilor mei preoți lucrul acesta. Dacă tu în timpul programului de șase luni de zile nu creezi relații, dacă le explici totul rigid, deținuții nu vin decât la «furat credite». Mulți se duc la toate activitățile posibile, într-o goană după credite, pentru că acestea contribuie la diferite răsplăți: primesc mai multe vizite, pachet mai mare pe care îl primesc de acasă, dreptul de a pleca acasă, eliberare mai rapidă”, explică părintele.

Birocrația care smintește

Părintele Florin Smarandi, fiind coordonatorul preoților din penitenciare, participă anual la întâlnirile preoților capelani. Merge frecvent în vizite la alte penitenciare, dar și acolo unde este chemat să medieze diferite conflice. Oferă mereu soluții acolo unde cazul și mizează de fiecare dată pe Cuvântul Domnului, în așa fel încât să fie cunoscut și dincolo de gratiile închisorii. Astfel, la una dintre întâlnirile cu preoții capelani, acestea le-a spus că în ciuda faptului că „s-a făcut atât de multă birocrație, încât se poate spune că se elimină slujirea de preot, trebuie să și slujim. Le-am impus și colegilor preoți din penitenciarele din țară, minim patru ore de slujire pe zi. Slujirea e mai importantă –Liturghie, un acatist, o agheasmă, un maslu. Asta trebuie să facă preotul – să le vorbească deschis, să îi consilieze, să slujească”.

„Aici l-am cunoscut cu adevărat pe El”

„Înainte să ajung aici, mergeam la biserică uneori. Pe Dumnezeu l-am cunoscut, mai mult, cu ajutorul părintelui de aici. Îmi place că are dorința că îl facă mai cunoscut pe Dumnezeu aici. El este unul, și singur, și în penitenciar și în afara lui. Dar aici, ajungi să crezi mai mult în El, să ți-l dorești mai mult, să te rogi mai mult, iar soarta ta va fi altfel. De când sunt în închisoare citesc cărți, zic rugăciuni, lucruri pe care nu le făceam înainte”, Vasile, deținut. „În penitenciar l-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Am o liniște aparte de fiecare dată când merg la biserică. Iar după ce ieșim de la biserică avem o liniște sufletească, ne simțim altfel, și ne recăpătăm echilibrul. Într-adevăr, fie care e cu gramul lui de credință, dar acest gram ne poate ajuta să mutăm și munții după cum ne-a zis și părintele. Nu suntem bucuroși că suntem aici, dar ne facem penitența”, Marian, deținut.

 

Când credința ajunge la mâna gardienilor

- EVZ: Părinte, ce discutați când vă întâl niți cu colegii dumneavoastră, preoții care slujesc în penitenciare?

- Preot Florin Smarandi: - O dată pe an, în planul de pregătire profesională, ne întâlnim toți preoții care slujesc în penitenciare și ne spunem problemele cu care ne confruntăm, căutând, de asemenea, și soluții. De exemplu, într-un penitenciar din țară, după ce preotul s-a pensionat și a venit unul nou, sistemul a încercat să îi pună bețe-n roate să zicem. Părintele de acolo nu mi-a spus că ar avea vreo problemă, însă când m-am dus în control, am aflat că el nu făcea Sfânta Liturghie de șase săptămâni. Cei de acolo nu îi dădeau voie cu vin, căci nu este permis alcoolul în interiorul penitenciarelor. Au găsit soluția în a face Sfânta Liturghia cu suc. Le-am explicat că există un protocol între Biserică și Administrația Națională a Penitenciarelor, în care este stipulat faptul că noi, ca preoți slujitori, avem dreptul să ne aducem tot ce ține de cultul nostru – pâine, vin, apă și tot ce mai trebuie. Un alt coleg de-al său a cerut un casetofon pentru Biserică, să pună muzică religioasă când spovedește. Cei de la penitenciar au rămas înmărmuriți când au auzit cererea. Primul răspuns a fost că nu se poate, că este interzis. Și le-a fost demonstrat totuși că se poate. A fost făcută o cerere prin care se solicta acest lucru, în care le-a fost explicat că se pot sigila cd-urile, stick-urile. În penitenciare, contează foarte mult de felul cum pune preotul problema.

- EVZ: Cum este Învierea Domnului în Penitenciar?

- Învierea la penitenciar putem spune că este „periculoasă”. La mine este simplu. Toți deținuții își doresc să vină la Slujba de Înviere, mai ales că ies noaptea afară – căci ei nu au voie să iasă noaptea din celule. Acum câțiva ani, am dat o adresă prin care am spus că toată lumea trebuie să facă Slujba de Înviere noaptea. Și aici au fost probleme: un preot m-a sunat odată pe la ora 14.00 să îmi spună că cei de la penitenciar nu îi dădeau voie să facă Învierea. Când l-am întrebat de ce, părintele mi-a spus că explicația lor a fost că ar fi ceva suspect. Un alt coleg îmi povestește că a ieșit cu deținuții, a făcut Canonul Învierii, iar după aceea agenții de penitenciare i-au spus, la un moment dat, că slujba s-a terminat. Am vorbit cu aceștia și am încercat să le explic angajaților din penitenciare: de ce mai primesc spor de pericol, spor de mobilizare, dacă ei nu se mobilizează?

 - Care e atmosfera de Paști într-o închisoare?

- Este o bucurie pentru deținuți când primesc lumina, când se duc în camere și oferă lumină celorlalți deținuți care nu au participat la Slujba Învierii. Este o bucurie pentru ei că pot striga în închisoare „Hristos a Înviat!”, iar ceilați răspund „Adevărat a Înviat!”. Într-un an am plecat cântând Troparul Învierii din biserică, până în penitenciar. Au fost situații în care mi s-a zis că nu îi lasă pe unii deținuți la slujbe sau la Înviere, pentru că este rău. Pai de asta trebuie să fie lăsat la biserică! Eu trebuie să lucrez și cu cei răi.

- Preoții intră în conflictele sistemului?

- În penitenciare, preoții au, de obicei, conflicte cu paza. Pentru noaptea de Înviere aceștia își fac un plan de măsuri. Cu câteva zile înainte venim și amenajăm spațiul unde va avea loc Slujba Învierii. Dacă nu este lumină îndeajuns mai punem proiectoare, de exemplu. În urmă cu mai mulți ani, au venit cei de la pază, după ce pregătisem tot, și mi-au spus că nu mai sunt de acord să aducă deținuții afară ca să facem Slujba Învierii. Atunci le-am spus că este în regulă, dar eu tot voi face Învierea... singur. Cred că acest lucru le-a dat bătăi de cap, iar prin lucrarea lui Dumnzeu, în noaptea de Înviere au adus până la urmă deținuții.