La sfârşitul acestei săptămâni, Marea Britanie, a doua cea mai mare economie din Europa, va ieşi din Uniunea Europeană.

Între timp, Polonia este atacată intens de bloc pentru încălcarea reglementărilor UE, prin încercarea de a limita independenţa judecătorilor polonezi; Ungaria este, de asemenea, atacată pentru că ar fi încălcat statul de drept; iar unul dintre marile partide din Italia a sugerat ideea introducerii unei monede paralele care să permită ţării să gestioneze datoria internă fără a ţine cont de reglementările şi dorinţele UE.

Principiul fondator al UE a fost unificarea naţiunilor aflate până atunci în război, într-un singur bloc, construit în jurul principiilor economice şi politice comune şi ale unei identităţi europene comune. Presupunerea a fost că, având în vedere istoria Europei, anularea diferenţelor era o necesitate evidentă pentru toate ţările europene. Dar, aşa cum vedem în cazul Italiei, nu este clar că există un interes economic european comun. Având în vedere tensiunile cu Polonia şi cu Ungaria, nu este clar dacă există un interes politic comun. Iar decizia Regatului Unit de a pleca ridică, de asemenea, întrebări dacă aceste interese comune persistă şi dacă identitatea naţională poate fi subsumată unei identităţi europene. Tensiunile din UE nu reflectă dezacorduri marginale; ele reprezintă întrebări fundamentale pentru a identifica dacă interesele şi identităţile naţionale pot fi reconciliate cu interesele europene slab definite. Prin urmare, UE se îndreaptă spre o criză existenţială. Poate supravieţui, dar numai ca o coaliţie de naţiuni reprezentând o parte a Europei.

Autodeterminare sau nimic

Problema fundamentală este identitatea şi suveranitatea naţională. Regatul Unit, Italia, Polonia şi Ungaria sunt toate naţiuni europene, dar au istorii diferite şi, prin urmare, sensibilităţi diferite. Ce înseamnă să fii italian nu este acelaşi lucru cu ceea ce înseamnă să fii britanic. La rândul lor, au un sentiment al sinelui diferit de germani sau de români. Prin urmare, întrebarea este: Care este această sensibilitate europeană? Presupunerea comună este că aceasta este democraţia liberală. Problema este că există multe tipuri de democraţie liberală şi, mai mult decât atât, principiul fundamental din spatele democraţiei liberale este autodeterminarea naţională - ideea că naţiunea trebuie să selecteze guvernarea şi că guvernul nu răspunde nimănui altcuiva în afară de naţiune. Dacă separaţi ideea autodeterminării naţionale de democraţia liberală, stabiliţi principiul fundamental al democraţiei liberale şi, odată cu acesta, identitatea europeană. Democraţia liberală este autodeterminarea  naţională sau nu este nimic.

Guvernele din Regatul Unit, Italia, Polonia şi Ungaria au fost toate alese. Unii politicieni care au fost învinşi la alegeri au susţinut că aceste alegeri au fost rezultatul unei fraude sau al unei manipulări ilegitime a opiniei publice, aşa cum a fost cazul votului privind Brexit. Cert este însă că aceia dintre noi care cunoaştem aceste ţări ştim că opiniile pe care guvernele le au nu sunt străine de ţări. Polonia şi Ungaria au propria lor înţelegere a aspectului puterii de stat; Italia are o lungă istorie a guvernului complex şi fragmentat, care trebuie să îşi controleze propria economie; iar părţile componente ale Regatului Unit au identităţi naţionale foarte diferite de cele ale altor ţări.

Naţiunile Europei sunt toate diferite şi, deşi istoria a făcut ca fiecare să adopte haina valorilor liberale dincolo doar de autodeterminarea naţională, nu au renunţat niciodată la propriile lor identităţi, deoarece nu au putut. Ele sunt ceea ce le-a scris istoria şi, în timp ce ocupaţia germană sau sovietică le-a modelat, câteva decenii de groază - şi adoptarea ideii că autodeterminarea naţională trebuie determinată prin alegeri - nu au fost suficiente pentru a-i determina să îşi abandoneze identitatea. Franţa era Franţa înainte de a organiza primele alegeri. Cu alte cuvinte, identitatea naţională poate exista înainte şi în afara democraţiei liberale pentru unele ţări. Nu este cazul pentru Statele Unite; identitatea lor de la fondare a fost liberal democratică. Identitatea germană, însă, a variat dramatic de-a lungul deceniilor, iar germanii au fost tot germani, în ciuda variaţiilor. Hitler a reprezentat voinţa naţională mult după ce a abandonat alegerile. Aceasta ne duce în locuri extreme, în care nu trebuie să mergem, dar subliniază, de asemenea, că identitatea naţională şi autodeterminarea naţională pot fi exprimate în moduri care sunt fidele voinţei naţionale, dar încalcă metodologia democratică liberală în naţiuni cu fundamente străvechi şi complexe.

Iluzia identităţii europene

Dacă ideea de identitate naţională este atât de complexă, atunci cum putem defini identitatea europeană? Identitatea europeană pe care a încorporat tratatul de la Maastricht a fost o imagine a unui moment unic din istoria europeană, în care ocupaţia anglo-americană a Europei de Vest şi ocupaţia sovietică a Europei de Est se încheiau. Democraţia liberală impusă oraşelor distruse din Germania părea să facă parte din identitatea germană, în pofida istoriei. Polonezii şi ungurii tânjeau să fie europeni, iar democraţia liberală care a apărut din al doilea Război Mondial a fost şablonul lor, aşa cum a fost pentru Italia.

Aş argumenta însă că acea identitate europeană a fost o iluzie de care Europa s-a agăţat, temându-se că singura alternativă este revenirea la propriul său trecut sângeros. După dărâmarea Zidului Berlinului, în cele din urmă, părea să existe o singură Europă şi toate să fie adunate în ea. Problema, după cum am spus, este că istoriile Italiei, Germaniei, Regatului Unit, Poloniei şi Ungariei au fost cu totul diferite. În acel moment, toţi îşi doreau acelaşi lucru, dar, pe măsură ce acel moment s-a îndepărtat în timp, fiecare ţară şi-a amintit ce era, iar acum - fără ruşinea pe care i-ar fi adus-o în 1991 - reînvie acel lucru. Invenţia europeană a liberalismului tehnocratic le-a fost străină, iar dreptul la autodeterminare naţională a fost atât o realitate empirică, cât şi un principiu moral.

Şi astfel încep să meargă pe calea lor, oficialii UE proferând ameninţări şi condamnări din frustrarea că birocraţia UE nu numai că nu mai este autoritară, dar nici nu mai înspăimântă. Economia britanică a crescut în ianuarie, un indiciu că acea catastrofă pe care Bruxelles-ul ar fi dorit-o Regatului Unit s-ar putea să nu atingă Londra, sau Italia, dacă ar decide să meargă pe cont propriu cu moneda ei. Şi, cu siguranţă, nici Polonia, nici Ungaria, după ce le-au supravieţuit lui Stalin şi lui Hitler, nu sunt susceptibile de a fi supuse prin acordarea de subvenţii UE din ce în ce mai mici. Slăbirea UE a scăzut capacitatea sa de a plăti pentru conformitate.

Europa a avut cândva o idee magnifică, o zonă de liber schimb numită Comunitatea Economică Europeană, al cărei obiectiv principal era comerţul, nu inventarea de identităţi. Aceasta a fost înlocuită de Uniunea Europeană, dar UE poate privi acum un alt exemplu, zona comercială din America de Nord, care are un produs intern brut ceva mai mare decât UE. Cele două sunt fundamental diferite; blocul nord-american nu pretinde să reprezinte o identitate nord-americană, membrii lui uneori se detestă reciproc intens şi nu au un secretariat care să dicteze modul în care ei ar trebui să trăiască. Dar atunci, nord-americanii nu au trecut prin ceea ce au trecut europenii şi nu încearcă să suprime ceea ce au fost şi, desigur, încă sunt.

Autor: George Friedman