În 2016 am avut parte și de bucurii intelectuale, de desfătări, de fericiri. Una dintre ele a venit spre sfîrșitul primăverii: cartea ”Nebunia de a gîndi cu mintea ta” de Gabriel Liiceanu.
Dacă mă luați repede și mă întrebați care dintre cărțile proaspete, citite în acest an, îmi vine în minte ca memorabilă, indic ”Nebunia de a gîndi cu mintea ta” imediat. Probabil că, și dacă m-ați lăsa un timp să mă gîndesc, aș răspunde la fel. De cînd am citit-o (imediat după apariție), această carte nu m-a părăsit defel. Simt o legătură specială cu această carte pentru că, iată, o declar public, sînt foarte îngrijorat de soarta gîndirii în lumea de azi. Nu am iluzia că gîndirea, fie ea și corectă, bine temperată, armonioasă, înseamnă Raiul. Nu gîndirea corectă și curată te poate face fericit, deși ajută la asta. Dar, pe de altă parte, gîndirea falsă, murdară, adesea vanitoasă, te face sigur nefericit, te nenorocește. Îmi dau seama că erorile oamenilor devin orori ale umanității pentru că un virus cine știe cum născut, cine știe cum infiltrat, operează în soft-ul gîndirii noastre. Păcatele noastre, mari și mici, sînt, toate, rodul unei anumite gîndiri pe care noi înșine am produs-o.
Uneori, gîndirea noastră e de plumb, dintr-o substanță cleioasă, îmbîcsită și cețoasă, greoaie ca un bolovan legat de gîtul unui înotător - o încrîncenare atît de puternică a gîndirii, încît își produce singură cîrcei. Alteori, dimpotrivă, gîndirea este aburoasă, fără contur, fără centru și fără margini, rarefiată pînă la indeterminabil, volatilă - o relaxare a gîndirii pînă la pierderea de sine. În primul caz, te cuprinde spaima de înnec. În al doilea, spaima de vid. Ca să nu ajungem într-una din aceste situații, avem nevoie de o curățire periodică a gîndirii. Și cum să faci mentenanța gîndirii altfel decît să te folosești de uluitoarea ei capacitate de a se întoarce asupra sieși. Așa se face că, încercînd să rămîi întreg la cap, mergi inevitabil spre filozofie.
Cartea dlui Liiceanu începe cu interogația ”ce înseamnă a gîndi?”, continuă cu ”ce înseamnă să gîndești pe cont propriu?” și, apoi, ajunge la miezul îngrijorării mele: cum se reglează și cum se poate deregla gîndirea? Prejudecățile comune sînt, încă de la început, contrariate. De pildă, cînd aflăm că gîndirea nu este nici ceva firesc, natural sau că efortul mental de a obține un anumit, palpabil, rezultat ori folos nu este gîndire. Cînd spunem ”mă gîndesc cum să scriu acest articol” sau ”mă gîndesc la tine”, nu gîndim propriu-zis, căci gîndirea este un act oțios. Mai degrabă gîndește ardeleanul din bancul ”numa stau, nu cujet” decît unul care spune ”mă gîndesc cum să rezolv această ecuație”. Sau, cînd aflăm că gîndirea este, în același timp, și acces spre nemurire, dar și coborîre în sine, ca și cum gîndirea te-ar scoate din micul infern al celorlalți, fie înălțîndu-te, fie afundîndu-te în raport cu tine însuți. După ce tema gîndirii este împrejmuită, începe în cartea dlui Liiceanu spectacolul asumării personale a gîndirii.
Să gîndești cu mintea ta a devenit un clișeu, un fel de lozincă pe care toată lumea o rostește cu aprindere. De la vorbitorii motivaționali la jurnaliștii supărați pe sondajele de opinie, de la eseiștii fini la vedetuțele de toată mîna, toată lumea care are un locșor la imensul balcon al lumii spune poporului strîns să-i vadă că trebuie să gîndească singur, cu capul lui. Cu capul lui sau cu capetele lor? Raportul dintre mintea noastră și mințile tuturor semenilor noștri ori mintea colectivă (dacă o exista așa ceva), este extrem de complex. Mintea noastră, ne spune dl Liiceanu, se dezvoltă numai dacă asumă un anume grad de autonomie, dar și numai dacă rămîne în legătură cu mintea/mințile celorlalți. Sînt momente în care toți ceilalți au dreptate și tu nu ai - ceea ce gîndesc ceilalți poate fi mai bine nu doar în sens absolut, ci în sensul consecințelor directe ale gîndului asupra ta.
Dl Liiceanu, însă, nu merge mult pe acest drum, foarte plăcut unui conservator ca mine, care crede că nimic nu este mai solid pe lume decît experințele înaintașilor noștri. Dl Liiceanu merge mai mult pe un alt drum, poate mai important: demontează ipocrizia ”gîndirii cu propria minte” din partea celor care gîndesc ideologic și care, de fapt, impun minții o gîndire prefabricată plus iluzia propriei gîndiri. Corectitudinea politică, nimic altceva decît varianta post-comunistă a gîndirii totalitare și totalizante, este unul dintre cei mai actuali inamici ai gîndirii cu propria minte.
Bine, bine, dar de ce gîndirea cu propria minte este o nebunie? Răspunsurile la această întrebare sînt presărare pe parcursul cărții, de la prefață la epilog. Vă las să le descoperiți ,pentru că nu vreau să vă stric bucuria - găsirea răspunsurilor la această întrebare printre paginile cărții are ceva din bucuria cu care copiii descoperă ouăle de ciocolată ascunse într-o livadă, de Paști.
Recomandările noastre
