La 19 august s-au împlinit 137 de ani de la nașterea, la Liveni (Botoșani), a genialului George Enescu. În onoarea compozitorului, dar și pentru că la 1 septembrie începe, la București, mult așteptatul Concurs Internațional care-i poartă numele, publicăm astăzi amintirile maestrului despre propria existență. Enescu s-a confesat, în urmă cu aproape 80 de ani, la Paris, jurnalistului și criticului muzical Bernard Gavoty.
Copilăria lui George (fiul Mariei și al lui Costache Enescu) - întrezărită printre icoanele aurite ce tremurau în fumul de tămâie, printre funiile de ceapă agățate în pridvor la uscat sau printre siluetele estompate de praf ale boilor adormiți în jug - e înțeleasă, la maturitate, de muzicianul plecat din inima Moldovei să se școlească la Viena și la Paris, să învârtă pe degetele-i fine minunățiile lumii, pe de-a-ntregul, fără a lăsa nimic la o parte: „Dacă aș îndrăzni să mă plâng, aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat, până la exces, până la sufocare. N-aș putea să-mi învinuiesc pentru asta părinții, aveau atâtea motive. Eram al optulea copil și totuși copil unic: șapte frați și surori se născuseră până la mine”. Tragedia cu repetiție, presimțită, prinde contur: „Doi dintre ei au murit mici de tot; în 1878, o epidemie de angină difterică i-a răpus pe ceilalți cinci. Părinții mei au trăit trei ani de groază, dar cu speranța că un nou-născut va șterge nu amintirea, ci absența celor dispăruți. Se rugau cu ardoare și făceau mereu pelerinaje la mânăstiri, să-l implore pe Dumnezeu să le dăruiască copilul dorit”. Apoi, izbăvirea: „În 1881, am venit pe lume”, rememorează Enescu.
I-au murit șapte frați!
Hipersensibilitatea enesciană are, potrivit omului George Enescu, rădăcini în copilărie: „Nașterea mea le-a adus părinților mai multă spaimă decât bucurie: dacă avea să-l piardă și pe acest al optulea copil? Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu climatul de vigilență înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede. Și, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea”.
La 4 ani citea, scria, făcea socoteli
George Enescu primește, în 1885, primele noțiuni muzicale de la tatăl său. Începe să cânte la vioară, după ureche, melodii auzite în sat. La patru ani știa să citescă, să scrie, să adune și să scadă. „Aveam oroare de jocurile brutale - le găseam inutile - și o repulsie totală față de zgomot, de vulgaritate; dominantă era o frică înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu-i așa?”, îl chestionează Enescu pe Gavoty, criticul muzical. Cum este încurajat să-și urmeze gândurile, George Enescu cade din nou în reveria amintirilor: „Muzica apare în cele mai îndepărtate amintiri ale mele. Pentru simplul motiv că în mine nu a existat niciodată vreo frontieră între viață și arta mea. A trăi, a respira, a gândi - am sentimentul, sau iluzia, că pe toate acestea le-am făcut prin muzică”.
Prima experiență muzical muzicală
„Cu mult înainte de a împlini opt ani, când aveam doar trei, am auzit din întâmplare un taraf de țigani cântând într-o stațiune balneară din vecinătatea satului nostru”, rememora George Enescu în dialogul cu Gavoty. În continuare, mirat: „Curios taraf, format dintr-un nai, din câteva viori, un țambal și un contrabas! Cred că am fost totuși foarte impresionat, pentru că, a doua zi dimineață, m-am jucat încercând să întind un fir de ață de cusut pe o bucată de lemn și, întru totul încredințat că făcusem o vioară, imitam ceea ce auzisem în ajun. Fluieram imitând naiul și, cu niște bețe de lemn, imitam țambalul”.
Mica vioară aruncată în foc
Atracția micului Enescu pentru vioară n-a rămas neobservată: „Ceva mai târziu, când eram elev, părinții miau făcut cadou o vioară cu trei corzi. Am luat-o și, fără să stau pe gânduri, am aruncat-o în foc! Iată ce însemna să-l iei pe George Enescu drept un țânc și să-i oferi un simulacru de vioară! Uitasem de mult prima vioară, construită cu mâinile mele, voiam deja una adevărată, cu numărul reglementar de strune”. Părinții s-au conformat, iar copilul, încăpățânat și ambițios, a început să exerseze de unul singur, până când, într-o zi, și-a uluit tatăl: „I-am cântat, cu un singur deget, pe coarda re, popularul vals celebru al lui Ivanovici, Valurile Dunării. Tata a fost impresionat. Mi-a spus cu o voce gravă și blândă: „Vei fi muzician„”.
Viena, Paris, drumul spre glorie
În 1888, George Enescu se rupe de copilărie, de lumea protectoare a satului natal, și, împreună cu mama sa, ia drumul Vienei, pentru a aprofunda studiile muzicale. „Totul era nou pentru mine: orașul, oamenii, limba. La șapte ani, știam românește și puțin franțuzește. La Viena însă am învățat germana și un pic de engleză. (...) La unsprezece ani, lucram deja pe forme mari: rondoul, sonata, variațiunea, dar n-am așteptat să le cunosc pentru a compune. Scriam de preferință uverturi inspirate din Wagner; acum, după ce au trecut mai mult de șaizeci de ani, încă le mai știu pe de rost”, mărturisea Enescu.
Se rupe scaunul, adio concurs!
În 1893, electrizat de pulsiuni creative ce depășeau spațiul de exprimare muzicală al Vienei, George Enescu absolvă Conservatorul și, cum profesorii îl îndrumă mai departe către Paris, ajunge pe Sena, în orașul care trăia atunci a doua Renaștere. Elevul venit din Moldova, via Viena, nu s-a înghesuit la concursuri, era preocupat, mai ales, de compoziții. Iată o întâmplare memorabilă: „Mai întâi, în primul an, calitatea mea de străin mi-a interzis să particip. În anul al doilea, un accident nu m-a lăsat să o fac. Cu puțin timp înainte de perioada concursurilor, îmi luasem obiceiul să lucrez până seara târziu pe balconul camerei mele. Era timp frumos, studiam un pic, visam mult, era un lux, recunosc... Într-o seară, fapt prozaic, se rupe scaunul și-mi prinde degetul sub el, simt o durere ascuțită. Cu un deget strivit, nici vorbă să mai concurez!”, rememora, cu haz, Enescu. În completare: „Ca să spun adevărul, nu simțeam nicio decepție, ba, dimpotrivă, o mare ușurare. Aveam cincisprezece ani și jumătate și scriam Poema Română, deh! Da, mereu aceeași bătălie între vioară și portativ! Medicul îmi pune brațul în eșarfă și mă resemnez, totuși, puțin rușinat că mă consolez atât de ușor”.
La nici 17 ani era deja consacrat
Oscilând între vioară și frământările de compozitor, Enescu cunoaște, înainte de majorat, consacrarea: „Interpretat în concert public la mai puțin de șaptesprezece ani, de ce m-aș mai plânge? În ceasurile de îndoială și descurajare, deschideam programul Concertelor Colonne și citeam: „Poema Română, de George Enescu, op. 1, suită simfonică compusă în 1897, cântată la Paris, în primă audiție, la 6 februarie 1898”. Dacă adaug că poema a fost publicată de editorul Enoch în anul următor, nu voi fi făcut potretul unui om împlinit?”
Intrigi și invidii
Răspunsul vine tot de la celebrul compozitor: „Da și nu. Din acel moment, am început să aud în jur un fel de laitmotiv exprimat cu eleganță, în două fraze opuse însă: „Este un violinist”, spuneau compozitorii. „Este un compozitor”, replicau virtuozii. Erau și variante: „Atenție!”, spuneau unii – „O să fie un foc de paie!”, proclamau alții. Sărmana Poemă, care îmi atrăsese atâtea săgeți și pe care eu o concepusem cu atâta dragoste și nevinovăție!”, mărturisea Enescu, încă afectat de primele intrigi și invidii ale debutului pe marile scene.
„Dragă, dă-i un ban țiganului”
George Enescu n-a fost scutit, la Paris, de jignirile dureroase ale francezilor, în cazul muzicianului ale criticilor muzicali. În 1903, Enescu tocmai ce compusese o Suită pentru orchestră, cu un final mai fantezist, după cum îl caracteriza chiar autorul. Reacțiile „specialiștilor”, în frunte cu Georges Vanor, sunt șocante: „Dragă, dă-i un ban țiganului!”. Românul le întâmpină cu o doză de umor forțat: „Trecuse mult timp de când nu mai fusesem făcut țigan; puteau, în compensație, să-mi dea un ban...”.
Adio, vacă, vițel, purcel, puișori!
Sfârșitul Primului Război Mondial, în slujba căruia Enescu și-a pus pana și arcușul, avea să-l arunce în depresie și faliment pe virtuozul care trudise cu vioara pentru a-și asigura bătrânețile, pentru a se retrage în România și a-și împlini visul de a compune muzică. Rememorările sunt extraordinare: „Dădusem multe concerte în acest scop. Tata primea banii economisiți și îi plasa în modul cel mai sigur și inteligent după știința lui. Războiul a dus însă la prăbușirea valorilor și a speranțelor mele: adio, vacă, vițel, purcel, puișori! Cum trebuie totuși să trăiesc, din 1918, scot din nou vioara din cutie, străbat iar lumea întreagă spunându-mi: „Va fi data viitoare...”. Din nefericire, data viitoare a fost 1939... Țara mea a fost ocupată, până la urmă, de URSS”.
Vioara l-a salvat de compromisuri
George Enescu a visat toată viața să fie compozitor (și a fost!). Vioara însă i-a oferit, în orice condiții, stabilitate. Acesta a fost și motivul pentru care a aprofundat acest instrument, pentru a nu depinde - ca alți colegi talentați - de activități înjositoare în efortul de a-și asigura un trai liniștit. „M-am născut să fiu un visător, un leneș. Toată viața m-am biciuit, cu arcușul pe post de cravașă. Când privesc vioara în cutia ei - mortul acesta lucios în sicriașul său - îi spun, poate cu vanitate: „Ești foarte frumoasă, prietenă, foarte delicată, dar ești prea mică”. Există, se spune, căsătorii din dragoste. Cu vioara făcusem o căsătorie din rațiune”, recunoștea Enescu
Trei jucării ale vieții
George Enescu își sintetizează remarcabil viața (și sensul ei): „Nu am căutat gloria și fala ei. Când suntem copii, părinții ne dau un cerc. La maturitate, o femeie ne trece în deget un inel de aur. Mai târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii ne oferă o coroană de laur. Toate sunt jucării - toate sunt de formă rotundă - dar jucării! Nu mi-am dorit decât inelul de aur”.