După ce Andrei Pleșu i-a adresat o scrisoare deschisă actorului Radu Beligan, Gabriel Liiceanu îl taxeze și el pe fostul director al Teatrului Național București pentru susținerea pe care i-a arătat-o candidatului PSD la prezidențiale, Victor Ponta.

„Îl susțin pe Victor Ponta, pentru că țara aceasta are nevoie de un Președinte tânăr și energic! Cred în tineri, doamnelor și domnilor! Tinerii sunt capitalul nostru cel mai de preț. Trebuie să ne folosim de acest capital de la nivelul cel mai de jos și până la vârf! Dixi et salvavi animam meam”, a fost declarația actorului în vârstă de 95 de ani la lansarea candidaturii lui Victor Ponta.

Amintind de discursurile lui Radu Beligan de la Congresele Partidului Comunist, Gabriel Liiceanu notează că ”Radu Beligan nu scăpase nici un prilej (existau cu mult mai multe decât Congresele Partidului; mai erau plenarele, congresele pentru educație socialistă, aniversările, volumele de omagii…) pentru a-i linguși, cu un ton „proaspăt” și cu o autenticitate bine jucată, pe Nicolae și pe Elena. Dumnezeule, doar era actor! Un actor îndrăgit. De astă dată, actorul îndrăgit de toți își pusese viața în joc și jucase la curtea celor care fuseseră cauza înjosirilor, scârbelor și nefericirilor noastre. Disprețuindu-ne și neavând milă de noi, le cânta puternicilor zilei muzica pe care i-o comandau. Nu era, desigur, din același aluat cu ei. O făcuse cinic, disprețuindu-i și pe ei în egală măsură. Dar și aceștia, ca pe un vândut lor, îl disprețuiseră pe el la rândul lor. Și, mai mult ca sigur, îl umiliseră. A considerat însă că târgul merita făcut”

”De ce atunci băgasem, la fel ca toți din jurul meu, ceva urât sub covor? De ce voisem să uit ce făcea Radu Beligan când cobora de pe scenă și intra în viața lui adevărată?”, mai scrie Liiceanu.

Scriitorul aduce în prim plan elogiile aduse de Radu Beligan soților Ceaușescu.

”Operă de artă să fi făcut el oare din viața lui, când și-a lăsat-o prinsă în acel grotesc insectar al rușinii intitulat Buchet de purpură şi soare. Flori alese din creaţia închinată tovarăşei Elena Ceauşescu (Bucureşti, Editura Eminescu, 1987)? (...) Operă de artă când, la Congresul al XII-lea (1979) – cel la care Constantin Pârvulescu l-a atacat în plen pe Ceaușescu – îl vedem pe Beligan ridicând apoteotic tonul?: Pentru noi toți, Nicolae Ceaușescu întruchipează omul nou,  comunistul de omenie, idealul final și vital al viziunii noastre despre lume, ținta întregului nostru efort moral. Să ne trăisacă și să ne conducă ani mulți și fericiți în pace și prosperitate, sub cerul de lumină al comunismului!”

”Ah, știu ce ne va spune Maestrul! Va folosi același calapod de înălbire a conștiinței pe care l-au folosit (ei înșiși sau ciracii lor) Sadoveanu, Călinescu, Vianu și alți mari mercenari ai conștiinței din anii în care România începuse să se trezească „sub cerul de lumină al comunismului”: „Vă place nu vă place, acesta era prețul, dragii mei cârcotași, pe care-l plăteam ca să mă vedeți voi jucându-l pe Rică Venturiano! V-am făcut, când n-aveați ce mânca și când vă era frig, viața mai frumoasă”. Dar chiar dacă ar fi așa, dacă frumosul ar putea intra în lume bine înfășurat într-un bulgăre de noroi, atunci s-a zis cu „viața proprie ca operă de artă”! Atunci nu mai puteți să spuneți că descindeți în linie dreaptă din personajul evanghelic al lui Oscar Wilde! Măcar de ne-ar fi spus Maestrul că istoria era atunci prea hâdă, ca să permită asemenea conversii și performanțe dumnezeiești. Dar să susții douăzeci de ani mai târziu, după ce, fie!, blestemata de istorie te-a obligat să îți pătezi binișor statuia vieții, că ai făcut din viața proprie o operă de artă, o viață bine trăită – oare nu e cam mult? Nu înseamnă că cel care ne spune asta ne disprețuiește în continuare, de vreme ce ne ia pe toți drept niște bieți ramoliți amnezici?”, scrie Gabriel Liiceanu.

”Dar nici măcar nu e așa. N-am să le plâng de milă, lui Beligan, Călineștilor, Vienilor și tuturor marilor intelectuali mercenarizați că, rămânând în fotoliile Academiei, s-au sacrificat de dragul nostru. Că au băut whisky-ul vremii și au mâncat cu lingura icrele negre (cum se lăuda Petru Dumitriu că a făcut-o), plângând după conștiința vândută, ca să avem noi de la cine învăța carte. Steinhardt avea dreptate: dialectica asta subtilă nu se aplică la morală. Aici, când ne jucăm de-a conștiința, nu funcționează decât legea aritmetică a lui doi și cu doi fac patru. Așa că ar fi bine, pentru toată lumea, să le lăsăm, acestor negociatori moderni, viețile acolo unde și le-au așezat. Iar în cazul lui Beligan, s-ar cuveni să n-o mai ascundem după măștile rolurilor sale.

Au mai trecut apoi vreo șase ani de la vorba cu viața și opera de artă și am auzit ieșind din gura Maestrului – prezent pe o uriașă plasmă instalată pe Arena Națională cu ocazia glorificării unui candidat la prezidențiale – un scurt „omagiu post-modern”. La capătul lui, veștejindu-și din nou sufletul și rănindu-l pe al nostru, Maestrul a rostit celebrul dicton latin Dixi et salvavi animam meam.

Ceea ce e neliniștitor în cazul lui Radu Beligan este că plasează marile vorbe ale omenirii în cele mai decăzute contexte. Cum este oare să-i dai binecuvântarea unui om care, dacă ar ajunge președinte al românilor, ar duce, vorba lui Vlad Zografi, „la acceptarea deschisă a hoției ca principiu național”? Și-atunci, cum să crezi că ți-ai salva sufletul pledând pentru sinuciderea unei nații? Nu credeți oare că vorbele astea mari – viața ca o operă de artă, dixi et salvavi – au fost rostite în perspectiva lui „pe dos” și că, răsturnând lumea cu capul în jos, ele denotă o formidabilă falsificare a conștiinței ca imagine de sine?

Poate că drama lui Radu Beligan, ca de altminteri a oricărui artist la care caracterul trăiește în perfectă disjuncție cu reușita artei sale, este că nimic din frumusețea personajelor pe care le-a jucat n-a trecut în viața lui. Și poate că această neputință a comunicării dintre artă și viață s-a răzbunat până la urmă în chiar arta lui. Există speranța că, atunci când un actor nu găsește în el însuși resursele frumuseții, pentru a o face pe aceasta să se reverse spontan și exponențial în interpretarea operei, el ar putea-o dobândi cu timpul prin experimentarea constantă a frumosului artistic pe care e chemat să-l transmită altora. Dacă-i privim contorsiunile, viața lui Radu Beligan nu dă însă semne că s-ar fi lăsat înfrumusețată de rolurile sale. Și poate că nici rolurile nu au putut fi luminate până la capăt cu frumusețea pe care viața lui ar fi putut-o absorbi din ele. Cred că, până la urmă, aceasta și este sursa manierismului în artă și a cabotinismului în actorie.

Radu Beligan a fredonat ani la rând, de la tribunele abandonului, refrenul impudorii. A făcut din cuvânt, ani la rând, o gumă mestecată indecent sub privirea noastră, a celor care, pe margine, trăiau rușinea ca spectacol insuportabil al nerușinii celuilalt. Dixi et salvavi.”, concluzionează scriitorul.

Citiți textul integral AICI.