Continuam publicarea unor fragmente din “Jurnal pe motocicleta” de Ernesto Che Guevara, carte in curs de aparitie la Polirom. In urma calatoriei prin America Latina, alaturi de camaradul sau, Alberto Granada, in tanarul Che Guevara incoltesc primele sentimente “revolutionare”. Astazi, un episod din Chile.
Asezati la umbra anemica a doi stalpi, pe drumul arid ce ducea spre mine, am petrecut o buna parte a zilei strigandu-ne unul altuia diverse lucruri, de la un stalp la altul, pana cand in zare a aparut silueta astmatica a unei camionete, care ne-a dus pana la jumatatea drumului, intr-un oras numit Baquedano.
Aici ne-am imprietenit cu un cuplu casatorit, muncitori chilieni care erau comunisti (n.r. Partidul Comunist din Chile era scos in afara legii si multi membri erau persecutati, sub asa-numita Lege pentru Apararea Democratiei, 1948-1958). La lumina singurei lumanari pe care o aveam, band mate si mancand o bucata de paine cu branza, silueta chircita a barbatului avea un aer misterios si tragic. Ne-a povestit, in cuvintele lui simple, expresive, despre cele trei luni pe care le petrecuse in inchisoare, despre nevasta lui care aproape a murit de foame ca sa ii fie alaturi cu un devotament exemplar, despre copiii lasati in grija unui vecin binevoitor, despre calatoria lui zadarnica in cautare de lucru si despre tovarasii sai, disparuti in chip misterios, despre care se spunea ca sunt pe fundul marii.
Cei doi, amortiti de frig, strangandu-se in brate noaptea, in desert, erau o imagine vie a proletariatului din lumea intreaga. Nu aveau nici macar o amarata de patura cu care sa se acopere, asa ca le-am dat una de-a noastra, iar eu si Alberto ne-am infasurat cu cealalta cat de bine am putut. A fost unul dintre cele mai friguroase momente pe care le-am trait, dar si unul in care m-am simtit ceva mai infratit cu aceasta specie umana, pentru mine, cel putin, ciudata.
A doua zi, la opt dimineata, am gasit un camion care sa ne duca in orasul Chuquicamata. Ne-am despartit de cei doi, care au luat drumul minelor de pucioasa din munti, unde mediul e atat de groaznic si conditiile de trai atat de dificile, incat nu ai nevoie de permis de munca si nu te intreaba nimeni de convingerile politice. Singurul lucru care conteaza acolo este entuziasmul cu care muncitorii se arunca inspre ceva ce le nenoroceste sanatatea, in cautarea catorva firimituri care abia le asigura subzistenta. (…)
Ce pacat ca asemenea oameni sunt asupriti. Desi colectivismul, „drojdia comunista“, reprezinta un pericol pentru viata normala, comunismul care ii incingea creierii acestui om nu era decat o dorinta fireasca pentru ceva mai bun, un protest impotriva foametei neostoite, transformat in iubire pentru aceasta doctrina, a carei esenta n-o cuprinsese niciodata, dar a carei traducere, „paine pentru saraci“, era ceva ce intelegea si, mai ales, il umplea de speranta
Recomandările noastre
