Io nu reevaluez oamenii care mi-s dragi. Omu’ umflase de la stat fo sută de mii de euro pentru o rambursare de TVA, de pe urma unei tipografii pe care o plimbase prin hârtii până i-au intrat banii noștri în contul lui. Tipu’ e un gagiu fabulos. Ca și mine, de altfel. După ce s-a văzut cu lovelele în mână nu s-a căpătuit cu vilă și mașină. S-a tirat prin Venezuela cu o gagică. Când s-a săturat să bea în America de Sud s-a cărat în Africa de Sud. A băut și acolo. La repatriere, în avion, matol fiind, a cumpărat, de 1 Decembrie, șampanie pentru toți pasagerii și i-a pus să cânte „Deșteaptă-te române!”. Nu erau români. Dar au băut.

Și, când i-am spus că m-am îndrăgostit lulea de o doctoriță splendidă, de jumătatea vârstei mele care, pe deasupra, doar ce terminase să-mi trateze o bubă-n fund, pe care ea mi-o chiureta io fiind în poziție ginecologică, și-mi aflase deja aproape toate defectele, mai mult sau mai puțin intime, mai era puțin și se tăvălea, la propriu, de râs. Când i-am  mai spus că nu mă văzusem cu ea niciodată altfel decât în pielea goală mai că nu m-a aplaudat. Până și nevastă-sa, o olteancă deșteaptă, cu fo cinșpe ani mai mică, cu care făcuse o fetiță foarte mișto în pușcărie fiind, la camera intimă, s-a stricat de râs. Mai spusesem io și altora, fără se detaliez, ce năpastă a căzut pe capu’ meu, da ăsta și iubita lui au fost singurii care mi-au zis să-i dau bătaie, că-s viu.

Well, cum stăteam io atunci, dis-de-dimineață, pe chat cu doctorița aflu de la ea că e de gardă la spital. Și mi s-a năzărit, tam-nesam, s-o văz. Am dat două telefoane, am făcut rost de-o mașină și am decolat către București. În trei ore eram la spital, la ea, și-mi bătea inima, care-mi căzuse-n chiloți, mai abitir ca tobele lui Havasi în „The Storm”. Era într-o zi nelucrătoare. Abia am găsit o florărie deschisă. Voiam să iau un trandafir, da’ nu eram sigur ce culoare să fie. Roșu era prea sugestiv, alb era prea banal și roz mi se părea de desene animate. I choosed yellow. La inspirație.

Când am ajuns, cu el în dinți, m-a repezit în camera de gardă. Nu era acolo. Între timp mă sunaseră și de la redacție că nu-ș ce naiba aveam de paginat și urma să apară a doua zi în ziar. Am dictat foto-explicațiile cu ghimpii trandafirului galben în gură până mi-a dat sângele în gingii. Am urcat apoi, „pe secție”. Cosânzeana mea era în operație. Am stat cu floarea mea, care urma să fie a ei, fo câteva ceasuri, pe o băncuță, de era să-mi recidiveze buboiu’ și ea, nexam. Nu mai apărea. Râdeau asistentele și infirmierele de mine și io nimic. Persistam în eroare. La un moment dat am cedat. Am intrat pe șestache în camera rezidenților, am pus trandafirul galben pe o măsuță, atașându-i o carte de vizită și m-am cărat ca un cățel plouat și nemâncat. Am aflat, mai târziu, că i-a plăcut. De trandafir, nu de mine.

Te-ar putea interesa și: