Duminicile care încadrează Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie) sunt şi ele dedicate acestei mari sărbători.
Dacă duminica trecută, eram martori, împreună cu Nicodim, la dezvăluirile abrupte ale lui Iisus despre mântuire, duminica aceasta asistăm la dezvăluirile (nu mai puţin şocante) pe care le face mulţimilor: „Oricine voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”
Nu există, cred, poruncă mai grea pentru un om (de acum 2000 de ani sau de azi), decât aceea de a se lepăda de sine, de a renunţa cu totul la orgoliul, egoismul, poftele sale şi de a-şi accepta crucea care îi este dată în această viaţă. Fost instrument de execuţie în antichitatea păgână, crucea, sfinţită de sângele Mântuitorului, se transformă în „semnul biruinţei pe care o aduce Dragostea ce se răstigneşte îmbrăţişând întreaga lume” (Pr. Radu Dorin Micu).
Evanghelia acestei duminici este un duş rece pentru oricine crede că viaţa aceasta trebuie să fie una presărată cu petale de trandafiri, una de huzur şi satisfacere a oricărui chef. Părintele Micu arată că, prin această prismă strâmbă, „biserica însăşi e văzută uneori ca o ‘cooperativă’ ce prestează diferite servicii, o instituţie menită să ne ofere mângâiere, sănătate şi belşug.” De aceea, comentează pr. Micu, este şocant să afli că nu ţi se dă „nici o asigurare pentru ACEASTĂ viaţă: că vom trăi sănătoşi, mult şi bine, înconjuraţi de dragoste şi trataţi cu respect. Dimpotrivă, Hristos ne spune că a-L urma înseamnă adesea neînţelegere, suferinţă, prigoană.” Prigoană şi suferinţă de care El însuşi a avut parte de la această lume, „care nu L-a suportat, aşa cum întunericul nu suportă lumina care îl destramă”.
Însă poate cel mai zguduitor fragment din Evanghelia de duminică este acesta: „De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri”.
Aceste cuvinte spulberă un anumit curent care pare a se înregistra în lumea actuală, în care creştinismul începe să fie prigonit ca în primele sale veacuri: tendinţa de izolare, de retragere prudentă a creştinului între pereţii casei proprii, aşa cum o cere Corectitudinea Politică, de eliminare din viaţa publică a oricăror semne vizibile ale credinţei. Cazul Bodnariu, în care o poezioară creştină a dus la răpirea copiilor de lângă părinţii lor e grăitor.
Cu toate acestea Hristos cere de la oameni MĂRTURIE (a nu se confunda cu prozelitismul). Prin vorbe şi fapte. Frica de a-ţi recunoaşte credinţa, de a ţi-o respecta în public, echivalează, iată, cu o LEPĂDARE. Dar avertismentul lui Iisus este fără echivoc: cine alege confortul, comoditatea în viaţa aceasta, le va pierde în cea viitoare.