Am fost cândva femeie de onoare îl dezvăluie pe Radu Paraschivescu în ipostaza celui care se uită înapoi şi simte – uneori tandru, alteori năprasnic – nevoia confesării
O plimbare pe întuneric, la cinci dimineaţa, printr-o pădure populată, zice-se, de mistreţi. O conferinţă internaţională cu două sute de femei şi un singur bărbat: interpretul. Un meniu franţuzesc într-un oraş populat de români, germani, maghiari şi sârbi. O idilă cu o actriţă pentru care rolul vieţii este scoaterea partenerului din minţi. O carte poştală despre una (sau doua) dintre casele vieţilor noastre şi o alta despre oraşul în care ne ducem zilele . O poveste despre un cântec în care bănuieşti fiori tantrici, pentru a conchide că e de fapt despre timp. O incursiune în lumea absurdului cazon şi a hazului fără voie. O restanţă studenţească şi stânjenitoarele ei consecinţe. O plecăciune în faţa unei voci şi a unei chitare. O păţanie cu scalde nocturne şi miliţieni cu instinct literar. În fine, relaţia subtilă dintre un meci de fotbal şi o coadă la carne. În total, treisprezece texte de aducere aminte. Cu stupori şi înveseliri. Cu exasperări şi jubilaţii. Cu arome vechi şi dulciuri noi. Cu foame de viaţă şi de poveşti. Am fost cândva femeie de onoare îl dezvăluie pe Radu Paraschivescu în ipostaza celui care se uită înapoi şi simte – uneori tandru, alteori năprasnic – nevoia confesării.
fragment
Programele cele mai solicitante sunt cele în care ai de-a face cu sindicalişti români care intră în contact cu lectori străini. Programul de curs şi terminologia nu sunt grele, dimpotrivă. Partea complicată are loc după cursuri, seara şi mai ales noaptea, când sindicalistul bea vârtos şi descoperă umorul, în cele două ipostaze preferate: cântecelul porcos şi bancul prost şi decoltat. Corolarul acestui postulat e că, de cele mai multe ori când mi se cere să traduc o măscare, ea e intraductibilă, fiindcă se sprijină pe un joc de cuvinte care face necesară fie perifraza, fie explicaţia, fapt care are drept consecinţă fâsâirea poantei. Un alt lucru de notat este că, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, sindicalistul abţiguit nu vrea să susure porcărele la urechea unui bărbat din delegaţia de lectori, ci a unei femei. Un exemplu dintre cele mai cuminţi e ghicitoarea pe care un vicepreşedinte de centrală sindicală mă pune să i-o traduc unei cucoane distinse şi destul de înţepată, care reprezintă The American Federation of Teachers. Întrebare: ce păsărică zboară cel mai sus din lume? Răspuns: păsărica stewardesei. La rândul lui, un sindicalist sătmărean, profesor de sport la un liceu din oraş, e complimentat de englezoaica sosită în zonă pentru un curs despre lecţiile interactive (“Parca-ai fi italian”) şi-i răspunde angajant: Vino rosso, cazzo grosso.
Dintre toţi lectorii străini cu care am de-a face, cel mai mult timp petrec alături de Jim McWilliams din Newcastle, reprezentantul confederaţiei britanice TUC (Trade Union Congress). Laburist convins şi trimis de TUC să-i poarte pe români prin arcanele relaţiilor dintre sindicate şi patronat, Jim e un om cu o inimă de aur, dar cu două neajunsuri. Primo: vorbeşte o engleză care te obligă mai degrabă să deduci decât să înţelegi mesajul. Secundo: de câte ori aduce vorba de Margaret Thatcher – şi aduce, nu se încurcă – , scuipă pe jos scârbit şi mă obligă să fac la fel. Refuz şi, când mă întreabă de ce, încerc să-i spun că traducătorul nu e un alter ego al vorbitorului.
-Cum adică?
-Adică dacă-n clipa asta îţi vine să te duci la closet, nu trebuie să-mi vină şi mie.
Jim nu pare convins de justeţea argumentului, aşa că, la proxima rostire a numelui infamant, trânteşte o flegmă verzuie pe parchet şi se întoarce spre mine, ca un dirijor care-i dă intrarea solistului.
-Ptiu, spun din vârful buzelor, în râsetele cursanţilor.
Colaborarea cu Jim se întinde pe durata a şaptesprezece săptămâni trăite în intimitatea alienantă a hotelului Timiş (actualul Hart) din Timişu de Sus. Cursanţii se schimbă săptămânal, pe când lectorul, programul de curs şi traducătorul-intrepret rămân aceiaşi. E o probă de rezistenţă psihică, mai ales că, în anii nouăzeci, o noapte petrecută la hotelul în discuţie e suficientă pentru instalarea depresiei. Telefoane în camere nu există, la televizoarele mici şi negre se prind doar două posturi (TVR 1 cu purici şi Rai Uno fără sonor), dacă tragi apa în baia unei camere se aude în tot hotelul, iar la recepţie se află un oarecare domn Iacob, vesel ca un cactus sub hipnoză şi serviabil ca un comandant de lagăr.
Radu Paraschivescu Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri
lansare la Bookfest, duminică, 27 mai, ora 16.30
Humanitas, 2017
RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.
Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru(Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle(Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016).