Echipa Stelei din perioada ’75 – ’79, în frunte cu Troi și Zamfir, l-a determinat pe doctorul Dan Cludiu Tănăsescu să dea celebra denumire care a rămas peste ani o emblemă a grupării din Ghencea.
Se împlineau șapte ani de când Steaua nu mai câștigase titlul! Din 1968, adică. Atunci, în vara lui ’75, a venit declicul. Sosirile lui Radu Troi, de la FC Argeș și Costică Zamfir, de la Petrolul Ploiești, au schimbat total fața și jocul echipei. Două extreme cu o viteză imposibilă pentru fundașii adverși, ambii scoteau sub 11 secunde pe suta de metri cu ghete de fotbal în picioare!
Steaua a început să defileze în campionat. După 3-3 cu Dinamo – unul dintre cele mai spectaculoase meciuri din istoria derby-ului, cu două goluri Zamfir - pe fostul „23 August”, la începutul lui noiembrie, „militarii” n-au mai putut fi opriți până la final, când au terminat cu șapte puncte peste rivalii din Ștefan cel Mare, în condițiile în care la victorie se acordau două puncte.
8-0 cu UTA, 8-2 cu Olimpia Satu Mare și adversari care plecau din Ghencea fericiți dacă pierdeau la numai două goluri diferență. „La antrenamente era buluc de lume, călare pe garduri, iar asta ne dădea și mai multă poftă de fotbal. La meciuri, gemea stadionul de oameni”, își amintește Zamfir. Atunci a apărut și celebra denumire „viteziștii”, dată de doctorul Dan Claudiu Tănăsescu, încântat și el de jocul spectaculos și în viteză al echipei, avându-i în prim plan pe Iordănescu, Dumitru, Viorel Năstase, dar mai ales pe „iepurii” Troi, în dreapta și Zamfir, pe stânga.
Despre Troi, foștii coechipieri și antrenori spun că era devastator atunci când se lansa în cursele sale de pe extrema dreaptă. Uneori, ca să-și ferească picioarele de atacul adversarului, dădea mingea pe lângă acesta și îl ocolea pe partea cealaltă! Un spectacol.
Cât despre Zamfir, Liță Dumitru spune că „nu cred că a avut Steaua vreodată o extremă stânga de talia lui. Poate doar Nae Tătaru, pe vremuri, să fi fost!”. Pe lângă viteză, aripa venită de la Petrolul avea și alte calități rare: schimbările bruște de direcție, în plină viteză, dar și „frânele”, cum spun fotbaliștii, fiind capabil să se oprească brusc din cursă, pentru ca în secundă următoare să plece la fel de rapid. „Rupea fundașii cu stilul ăsta”, îl laudă chiar Troi.
Și cu stilul ăsta i-a „rupt” coloana lui Dobias, cehul care în 1977 era considerat cel mai bun fundaș dreapta din lume. „Eram, la un turneu amical la Rabat, cu naționala, iar cehii veneau după titlul european din ’76. Trei fundași dreapta am schimbat în meciul ăla, înnebunise antrenorul lor pe margine”, dezvăluie Zamfir, cel pe care și marele Facchetti l-a ținut minte multă vreme după amicalul Italia – România, 4-2, în iunie 1976, când extrema Stelei l-a redus la rolul de simplu jalon.
Și povestea venirii lor la Steaua este una spectaculoasă. Troi spune că „eu trebuia să vin la Dinamo, de fapt! Știți, în perioada aceea echipele care dădeau trei titulari la echipa națională putea lua un jucător de la un alt club fără a mai cere acordul clubului! Numai că oamenii din conducerea lui Dinamo nu miau dat ce mi-au promis. Eu nu voiam decât un apartament sau o garsonieră mobilată, nu eram neapărat după bani. Când am plecat din club, de la Dinamo, m-am dus la restaurant, la „Berlin”, să mănânc”, iar acolo m-am întâlnit cu Liță Dumitru, care m-a luat de mână și m-a dus direct la comandantul clubului Steaua, Gheorghe Dumitrescu, unde am semnat cu ei! Au aflat cei de la Dinamo, iar a doua zi dimineață au venit cu amfibia la mine acasă, că erau inundațiile alea mari atunci și au trecut cu amfibia prin apă ca să ajungă la Dragomirești. N-am vrut să mai vorbesc cu ei, i-a zis mamei să iasă la poartă și să le spună că am plecat la mare”.
Cât despre Costică Zamfir, acesta dezvăluie că „eu trebuia să ajung inițial la FC Argeș, dar nu m-am înțeles la bani cu Halagian, era o diferență de vreo douăzeci și cinci de mii de lei. Semnasem însă în vara aia și cu UTA, și cu Olimpia Satu Mare, și cu Reșița, parcă, toate îmi dădeau câte o sută de mii de lei! N-aveam voie să semnez cu mai multe echipe, eram în culpă, dar când s-a băgat Steaua n-a mai zis nimeni nimic. Au dat opt jucători pentru mine la Ploiești”.
Junioratul l-au făcut pe maidan
Mari fotbaliști, Troi și Zam fir au început târziu fotbalul organizat. Primul spune că „am pus ghetele în picioare la 18 ani și jumătate, la UREMOAS! Lucram în uzină, ca bobinator, dar norocul a făcut ca într-o zi șeful de secție să vină și să ne spună că e campionat între secții, iar cine câștigă are o săptămână gratis la mare, dar de dormit se doarme în cort. Ca o paranteză, eu am văzut marea prima oară la 23 de ani! Am câștigat turneul, m-a avăzut antrenorul de la echipa fabricii și de acolo a început ascensiunea. Dar viteza și jocul mi le-am cizelat pe maidanele satului, unde jucam desculț”
„Tot desculț jucam și eu, pe islazul din Goleasa – continuă Zamfir -, jucam de dimineață până seara, dezbrăcați, uneori 15 la 15! Ce tricouri, ca să vezi unde pasezi trebuia să ridici capul, acolo am învățat eu să stau cu capul sus. Iar ghetele în picioare le-am pus la optsprezece ani, la Videle. Noi n-am avut juniorat, noi junioratul l-am făcut pe maidane, uneori mâncam o dată pe zi, dar acolo ne-am dezvoltat ca fotbaliști
Una dintre amintirile haioase ale lui Zamfir sunt cu fostul secretar general al FRF, Adalbert Kassai. „Jucam acasă, cu Jiul. Fundaș dreapta la ei, unul Rusu. După ce l-am băgat de două ori cu capul în gard, l-a scos antrenorul și pe cine bagă, pe Kassai. «Costică, te rog eu frumos, nu mă faci de râs. Bem o bere după meci, o dau eu». Eu, mai rău. L-am făcut stânga, dreapta, nu mai știa de el. Iar către mine: «Costică, hai, măi, ce-am vorbit!?». S-a terminat 4-1, dar nu cred că a uitat meciul ăla”.
Cu CI-stul la examen!
În vara când a venit la Steaua, Troi a dat examen la IEFS. „Și ăsta a fost unul dintre motivele pentru care n-am mai vrut apoi la Dinamo, pentru ce mi-au făcut atunci. La proba scrisă au pus un tip de la CI (n.r. – contrainformații) lângă mine, ca să nu copiez, că dacă intram la IEFS nu mai veneam la ei, probabil rămâneam la Pitești. Am picat, evident. Amuzant a fost că la proba fizică, la viteză, m-au pus să alerg de trei ori, credeau că trișez, că de-aia îl bat de fiecare dată pe campionul național la juniori, care alerga lângă mine! Până m-a recunoscut unul de acolo și le-a zis ălora «băi, ăsta e Troi, de la FC Argeș!». Atunci au înțeles, «de ce nu ne-ai spus dom’le cine ești?».
Cadou de la Ilie Năstase
După un 8-0 entuziasmant cu UTA, în Ghencea, în toamna lui ’75, Ilie Năstase, prezent la meci, a mers la vestiare să-i felicite pe jucători. „Când a văzut ce tricouri avem pe noi, de la APACA, a rămas mască, povestește Zamfir. Ce echipament e ăsta pe voi, măi, baieți? Nu se poate așa ceva!». A doua zi a vorbit în Franța și în nici două săptămâni am primit două rânduri de tricouri de la Adidas, cadou de la el”.