Până acum, România nu a avut nicio poziție oficială cu privire la tensionarea situației din Orientul Mijlociu, în urma lichidării printr-un raid aerian american a generalului iranian Qassem Soleimani. Într-o timidă postare pe Twitter, Ministerul Afacerilor Externe a anunțat ca „România este profund îngrijorată de evoluţiile recente...”, restul nici nu mai contează. În lipsa reacțiilor oficiale, cu atât mai importante și mai de semnalat devin punctele de vedere ale personalităților care au ceva de spus.
Fost ministru de externe al României și fost președinte al Adunării Parlamentare a OSCE, Adrian Severin, a adus în discuție elemente mai mult decât interesante cu privire la recenta lichidare a generalului iranian Qasem Soleimani, motivele actului și consecințele previzibile ale acestuia.
Într-o serie de postări și dialoguri susținute pe pagina sa de Facebook, Adrian Severin este de părere că „Asasinarea generalului Soleimani nu provoacă un război, dar nici nu îl evită” și îl descrie pe general atrăgând atenția asupra unor standarde capricios consacrate de istorie: „Soleimani a fost o personalitate complexă. El este poate principalul artizan al distrugerii ISIS și Al Qaeda în Siria și Irak, dar a și susținut diferite cauze prin metode specifice terorismului. Știut fiind faptul că diferența dintre teroriști și luptătorii pentru libertate este foarte fină și adesea ușor de trecut într-o direcție sau alta. Menahem Begin a fost calificat ca terorist, înainte de a primi Premiul Nobel pentru Pace. De aceea trebuie să ne menținem câteodată la analiza tehnică, desprinsă de judecațile morale care sunt subiective și controversate. Terorismul înseamnă folosirea fricii pentru a atinge un anume scop. Scopul poate scuza sau nu mijlocul. Sau nu poate? Oricum, uciderea lui Soleimani mi-a amintit de uciderea amiralului Yamamoto în cel de al doilea război mondial. Personal nu agreez asemenea metode de purtare a războiului. Ucigând un om, oricât de talentat ar fi, nu poți schimba planul inamicului sau raportul de forțe cu el în termeni reali. Poți însă să îi creezi o stare de spirit depresivă care să meargă până la abandonarea luptei, în ciuda existenței mijloacelor pentru continuarea ei. Tehnic, acesta nu este un act de război, ci un act de terorism.”
Pe același subiect, Severin observă un aspect important din zona diferențelor de mentalități, fără de care înțelegerea actelor de politică externă ar fi doar un vis: „SUA trebuie să înțeleagă că Europa are o altă mentalitate de purtare a războiului. Ea nu consideră asasinarea liderilor inamicului ca fiind o metodă onorabilă de a te război cu acesta.”
Fostul ministru de externe explică în același context și care este marea constrângere care obligă Iranul la abordări și atitudini lipsite de echivoc: „Sfidarea iraniană nu stă nici în programul nuclear al Iranului nici în amenințările sale la adresa Israelului, ci în neo-imperialismul persan de expresie șiită, fie el “ofensiv” sau “defensiv”. Iranul șiit, fiind înconjurat de inamici ereditari întrucât au o identitate culturală diferită, este obligat să redevină imperiu și în baza acestui imperialism să domine Orientul Mijlociu, întrucât asta este singura sa posibilitate de a se apăra și a supraviețui. Cu alte cuvinte imperialismul este impus nu de dorința de dominare, ci de nevoia supraviețuirii. Ori imperiu ori nimic!”
Șirul observațiilor făcute de Adrian Severin nu ocolește anticiparea probabilă a proporțiilor reacției iraniene: „În ciuda a ceea ce se crede, ayatolahii acționează lent, calm, măsurat și strategic. Vor reacționa, căci nu pot să nu o facă, dar nu excesiv. Pe de altă parte, chiar și în Iran sunt unii care se bucură de dispariția unui om care acumulase o putere de o magnitudine înspăimântătoare. Probabil că pentru mulți lideri iranieni Soleimani valorează mai mult mort decât viu. Martiriul lui poate coagula națiunea, în timp ce radicalismul său o putea diviza.”
Reiau penultima mențiune din spusele lui Adrian Severin, aceea că pentru mulți lideri iranieni probabil că generalul Soleimani valorează mai mult mort decât viu, ca o confirmare a temeiniciei curiozității pe care o simt față de acest caz: aceea de a afla care este de fapt adevăratul motiv pentru care Ambasada SUA a fost atacată. Cumva, ca să existe un motiv aparent solid pentru eliminarea generalului iranian, altul decât cel real?