Evenimentul Zilei > International > FOREIGN POLICY: În cazul în care Armenia nu primește un ajutor din partea Rusiei, Azerbaidjanul este cel care câștigă în Nagorno-Karabah
FOREIGN POLICY: În cazul în care Armenia nu primește un ajutor din partea Rusiei, Azerbaidjanul este cel care câștigă în Nagorno-Karabah

FOREIGN POLICY: În cazul în care Armenia nu primește un ajutor din partea Rusiei, Azerbaidjanul este cel care câștigă în Nagorno-Karabah

Premierul armean Nikol Pașinian și-a supraestimat forța lansând o belicoasă retorică naționalistă și refuzând să negocieze, iar Putin nu îi vine în ajutor.

Reluarea luptelor pe teritoriile azere ocupate de forțele armene era de așteptat. Pe la mijlocul lunii iulie, în nord-vestul Azerbaidjanului, la aproximativ 50 km. de Nagorno-Karabah, s-au semnalat niște ostilități care au durat 4 zile, dar ele nu sunt nici pe departe cauza luptelor de azi.

Conflictul a izbucnit spre sfârșitul anilor ’80, atunci când armenii din Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah (NKAO), aflată pe teritoriul azer, au început să se organizeze ca să scoată regiunea de sub administrația Azerbaidjanului. În momentul când, în februarie 1988, Consiliul Regional din NKAO a votat pentru unirea cu Republica Sovietică Socialistă Armeană, autoritățile sovietice de la centru au desființat guvernarea locală, instituind
administrarea directă a Moscovei.

În 1992, la un an după ce ambele țări au devenit independente, forțele armene au preluat controlul asupra “coridorului Lacin”, un drum care fusese șubred până să fie modernizat prin fonduri venite din partea diasporei armene și care lega Nagorno-Karabah de Armenia.

Orientându-se mai apoi spre nord, armenii au ocupat și au administrat districtul Kelbajar, care aparține Azerbaidjanului. Până pe la începutul lunii trecute, armenii au continuat să administreze nu doar NKAO, ci și alte șapte districte azere din afara NKAO, formând un bloc care are o lungă frontieră comună cu Armenia.

Aceasta era situația în 1994, când războiul a luat sfârșit. În pofida unor mici conflcte sporadice, dintre care cel mai grav s-a semnalat în 2016, situația s-a păstrat aceeași până luna trecută. În anul 1993, au fost adoptate nu mai puțin de patru rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU (822, 853, 874 și 884), toate cerând trupelor armene să părăsească neîntârziat toate teritoriile ocupate.

Aproximativ 800.000 de azeri au fost victime ale epurării etnice din acele zone. Alți 200.000 au fost alungați din Armenia, găsindu-și adăpost ca refugiați în Azerbaidjan. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a înființat Grupul de la Minsk – coprezidat de Statele Unite, Franța și Rusia – ca să promoveze stingerea conflictului.

Timp de un sfert de secol, Azerbaidjanul a trebuit să ajute un mare număr de refugiați și de persoane strămutate, procentul lor reprezentând 10% din totalul populației sale. Azerbaidjanul s-a arătat răbdător mai bine de o generație. Împreună cu Armenia, țara a semnat Principiile de la Madrid vizând soluționarea conflictului, așa cum propusese Grupul de la Minsk cu peste un deceniu în urmă.

Documentul prevedea returnarea sub controlul Azerbaidjanului a celor șapte districte din jurul regiunii Nagorno-Karabah, oferind totodată acestei regiuni un statut interimar care i-ar fi oferit “garanții de securitate și de autoguvernare“, ar lega-o de Armenia printr-un coridor, ar hotărî statutul legal final “printr-un liber consimțământ cu temei legal”, ar facilita revenirea tuturor refugiaților și persoanelor strămutate în locurile lor de baștină și ar iniția o operațiune de menținere a păcii.

Negocierile s-au prelungit. Cu timpul, Azerbaidjanul a avertizat că folosirea forței ar fi ultima soluție în cazul în care procesul de pace va fi suspendat. În cele din urmă, această soluție a forței a apărut după ce Armenia a respins deschis și unilateral Principiile de la Madrid.

Respingerea bazei de discuții convenite a adus negocierile în impas. Baku a mai încercat totuși să readucă la viață tratativele de pace defuncte. Făcând acest lucru, el a transmis probabil Erevanului semnalul nepotrivit.

În schimb, Armenia a respins complet Principiile de la Madrid. Actualul premier al țării, Nikol Pașinian, care a venit la putere în urma unui gen de ‘revoluție colorată’ în mai 2018, s-a arătat inițial conciliant față de Azerbaidjan. La început, el a lăsat impresia că ar fi un interlocutor dispus să discute problemele spinoase.

Din nefericire, el nu și-a putut respecta multe dintre promisiunile făcute poporului armean – promisiuni care, dacă ar fi fost respectate, ar fi îmbunătățit situația socio-economică a Armeniei și ar mai fi redus din marea sa dependență de Rusia.

Nereușind să își respecte promisiunile făcute înaintea alegerilor, Pașinian a devenit victima naționalismului  iredentist, pare-se, necesar pentru a supraviețui în politica internă a Armeniei.

Prins în această capcană, el a părut ulterior să cadă prizonierul propriei retorici naționaliste, care în schimb, pe plan intern, a întărit populismul și militarismul armean. În cele din urmă, acest naționalism iredentist s-a răsfrânt nu doar asupra problemelor legate de Nagorno-Karabah – probleme pe care, ca și predecesorii săi, Pașinian le-a manipulat politic – dar s-a extins și în alte țări vecine, în afara Azerbaidjanului.

În principal, Pașinian a ajuns să aibă pretenții teritoriale față de Turcia. El a făcut asta repunând în discuție Tratatul de la Sèvres din 1920, care nu a fost niciodată aplicat și care, în 1923, a fost înlocuit prin Tratatul de la Lausanne. Tratatul de la Sèvres a fost o tentativă a Puterilor Aliate, de după încheierea Primului Război Mondial, de a desființa Imperiul Otoman și de a-i distribui teritoriile.

În acel caz, Armenia ar fi primit o parte din ceea ce acum e oregiune din nord-estul Turciei din ziua de azi.

În martie 2019, ministrul armean al apărării, Davit Tonoian, a declarat în fața comunității armene din New York următoarele: “În calitate de ministru al apărării, anunț că reformulez vechiul acord – respectiv, teritorii în schimbul păcii. Facem contrariul – un nou război pentru noi teritorii“.

La cinci luni după declarația de la New York a lui Tonoian, în august 2019, Pașinian a subminat mitul potrivit căruia armenii din teritoriile ocupate –un teritoriu pe care armenii îl numeau Republica Nagorno-Karabah și care nu este recunoscut pe plan internațional – să se poată autoguverna Mai exact, într-un controversat discurs din data de 5 august, cu ocazia jocurilor panarmene de la Hankendi (oraș cunoscut și sub numele de Stepanakert), Pașinian a declarat că “Nagorno-Karabah e Armenia, și gata”. Prin niște cuvinte cu iz de anexare, el a declarat că teritoriile fac parte din Armenia însăși.

Niciun politician armean nu mai spusese așa ceva după războiul de la începutul anilor ’90, mai întâi, din cauză că asta ar fi însemnat o dinamită politică – având în vedere că teritoriul era cunoscut internațional ca făcând parte din Azerbaidjan, iar apoi, din cauză că Armenia a căutat să păstreze un dram de independență a Republicii Nagorno-Karabah față de restul Armeniei.

Cum conflictul se agravează, Pașinian are acum o problemă cu Vladimir Putin: omul care ar fi putut acționa ca protector și aliat al Armeniei, nu face asta. Atât (Robert) Koharian, cât și (Serj) Sarghisian (foști președinți ai Armeniei. n. red.) au avut bune relații personale cu președintele Rusiei. Totuși, pe vremea când Pașinian era în opoziție, acesta a criticat dependența Armeniei de Rusia și profitul pe care Rusia îl are de pe urma slăbiciunii și izolării Armeniei.

În consecință, Putin nu îl prea simpatizează pe Pașinian. Presa rusă nu l-a tratat niciodată prietenos.

Mai mult sau mai puțin, în calitate de co-președintă a Grupului de la Minsk, Rusia a dat dovadă de un oarecare echilibru politic, abținându-se să-și exprime deschis sprijinul politic și militar față de Armenia, deși deține o bază militară în Armenia, la Ghiumri, unde sunt mobilizați 3.000 de soldați, și o bază aeriană în apropierea Erevanului, capitala țării.

În general, Rusia a sprijinit Armenia în conflictele sale cu Azerbaidjanul, deși, în ultimele decenii, a avut relații tot mai pritenești și cu guvernul de la Baku.

Pe ‘câmpul de luptă, victoriile Azerbidjanului se înmulțesc. Refuzul Erevanului de a se angaja în negocieri serioase și de a se retrage de pe teritoriile azere întăresc hotărârea guvernului din Baku de a înainta și mai mult. Cei 26 de ani de așteptare a unor negocieri nu au făcut decât să agraveze și mai mult situația.

Azerbaidjanul încă mai găzduiește 1 milion de refugiați, numărul persoanelor strămutate din Armenia a crescut în așezările de pe teritoriile ocupate, iar bunurile produse acolo sunt etichetate cu “Made in Armenia”, fiind exportate fără probleme în Uniunea Europeană. Cu timpul, retorica Erevanului nu a făcut decât să se înrăutățească.

Kremlinul a fost surprins pe dinafară în sudul Caucazului. El este preocupat de Belarus, de conducta Nord Stream 2, de neașteptatul scandal provocat de otrăvirea disidentului Aleksei Navalnîi și de protestele și nemulțumirile crescânde din țară.

Este posibil ca Moscova să aștepte până când Azerbaidjanul va câștiga niște teritorii pentru a slăbi poziția lui Pașinian în Armenia, după care să-și exercite propria influență asupra Erevanului ca să-l destituie și să instaleze un alt lider armean, mai supus dorințelor Rusiei.

Făcând acest lucru, Rusia își va atinge mai multe obiective. Va ține din scurt părțile beligerante perpetuând un conflict mocnit care să păstreze astfel influența Kremlinului în regiune și să-și atragă mai mult simpatia Azerbaidjanului cu care în general are relații bune. În plus, l-ar pedepsi pe așa-zisul revoluționar, imprevizibilul Pașinian, pentru că a încălcat rolul istoric al Armeniei în calitate de stat clientelar al Rusiei.

Articol de Robert M. Cutler

Traducerea: Alexandru Danga, RADOR