Nu ştiu câte motive poate avea un om pentru a-şi iubi ţara.
Unii o fac pentru că ţin la glia lor, se identifică cu ea, o consideră un cămin drag. Alţii aşa simt pur şi simplu, e ceva organic, ontologic. Cei mai mulţi însă preferă să-şi desconsidere patria, să o terfelească, în cel mai fericit caz să o ignore cu desăvârşire. „Cu ce m-a ajutat această ţară, să o iubesc?“ este întrebarea care se aude din ce în ce mai frecvent pe buzele adolescenţilor. A fi român pentru mulţi din noua generaţie este un handicap. Cu ochii deschişi, mulţi tineri visează ce bine le-ar fi mers dacă se năşteau într-o altă ţară. Tributari filmelor hollywoodiene sau ai luxului afişat de Occident, aceştia uită că şi „dincolo“ se duce o bătălie sălbatică pentru o bucată de pâine. Că nici în putredul Vest capitalist - aflat la ani-lumină de noi - nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Că nu o să cadă nimeni pe spate pentru că te-ai dus tu estic să rupi gura târgului.
E adevărat că societatea occidentală este mult mai rânduită, nu suferă de tulburări sociale. Asta pentru că ei au trecut printr-un Ev Mediu, printr-o aşezare socială şi asta încă de sute de ani. Fiecare ştie care-i este locul în bancă, nimeni nu „sare“ peste noapte etape şi se trezeşte din simplu muncitor un aristocrat.
În această tranziţie blestemată, îţi este parcă ruşine să-ţi iubeşti patria. Zilnic observi cum neamului acesta obidit îi merge din ce în ce mai rău. Cum patria - Doamne, ce cuvânt mare - este sedusă şi abandonată de toţi veneticii puşi pe căpătuială. Şi îţi vine să plângi, să urli că, dintr-o tânără rumenă, ţara a ajuns ca o prostituată. O damă de consumaţie care speră la nesfârşit, cu naivitate, că va sosi un prinţ călare pe un cal alb şi o va lua de nevastă. Că problemele ei se vor sfârşi odată şi odată printr-un mariaj cu un bărbat bogat. Bine, fie şi trecut de prima tinereţe. Dar promisiunile se dovedesc a fi amăgitoare şi se transformă întotdeauna, ca o urgie divină, în lacrimi.
Nici eu nu ştiu exact de ce-mi iubesc ţara. Nu pot defini exact sentimentul. Poate pentru că mi-a dat o identitate culturală, poate pentru că se zbârleşte părul pe mine când mă gândesc că ţara aceasta a avut mari bărbaţi de stat. Care ştiau să-şi dea viaţa pentru ea, nu să facă gargară din parlament. Nu ştiu ce i-aş spune unui străin de ce ţin la ţara mea. Poate cel mai bun răspuns a fost dat de Mircea Eliade: „Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea împotriva tuturor evidenţelor - ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns“. La mulţi ani, România!
Citiţi şi: Români de care suntem mândri Ticu Lăcătuşu: „Nicio escaladare n-a fost un marş triumfal“ România-i peste tot Antonio, rom-detectivul din Grajduri Meryl Streep, cucerită de fotografiile unei românce
Recomandările noastre
