Reputatul jurnalist american Paul Berman vorbeşte despre semnificaţia anului 1968, marcat de mişcările anticomuniste, în cele trei lumi distincte ale acelor vremuri - Europa de Est, Europa de Vest şI Statele Unite.
Rodica Culcer: După două zile de dezbateri pe tema semnificaţiei anului 1968 în Europa de Est, în Europa de Vest şi în Statele Unite, singura concluzie la care putem ajunge este că anul 1968 a avut de fapt semnificaţii diferite în funcţie de meridianul geografic pe care ne situăm. Există un element comun care să le unifice, să armonizeze mişcările care au avut loc în acest an în Est şi în Vest? Paul Berman: Aşa este, dar există însă şi o dimensiune comună a acestor semnificaţii, care face ca toate aceste mişcări să aibă până la urmă o relaţie “frăţească”. Această “frăţie” nu este de ordin ideologic, pentru că din punct de vedere ideologic este vorba de mişcări diferite, ci dintr-un spirit de o solidaritate generaţională a tinereţii şi dintr-un spirit rebel. Dincolo de această solidaritate găsim însă contraste importante.
Şi anume? În primul rând este vorba de atitudini diferite faţă de comunism în Europa de Vest, în Occident şi în America Latină. În Europa de Est în 1968 s-a protestat împotriva sistemului comunist, chiar dacă pe undeva protestul avea la bază ideea că se poate construi un comunism acceptabil şi uman. În tot cazul, protestele erau îndreptate împotriva comunismului existent la ora aceea şi a puterii sovietice. În unele ţări occidentale şi în America Latină, mulţi din militanţii anului 1968 erau pro-comunişti şi chiar pro-sovietici. Ce poate fi mai contrastant? În Statele Unite, mişcările din 1968 erau adesea pro-comuniste sau se abţineau să se pronunţe privitor la comunism: unii erau în favoarea regimului comunist din Vietnam, de pildă, deşi nu erau de acord cu comunismul sovietic. Existau aşadar o varietate de poziţii contradictorii. Dar mişcările din 1968 din Europa de Est au fost probabil mai consecvente din punct de vedere ideologic, mai mature şi mai inteligente prin raportarea lor la problematica politică legată de libertate şi democraţie.
Noi cei din Europa de Est nu prea reuşim să înţelegem cum, după reprimarea revoluţiei ungare din 1956 şi invadarea Cehoslovaciei din 1968 au putut atâţia intelectuali occidentali să mai susţină comunismul. Cum de nu au văzut ce este de fapt comunismul? Cu cât de aflai mai departe de Uniunea Sovietică, cu atât era mai greu să-i vezi defectele. Asta explică de ve francezii au avut o percepţie atât de incorectă, deşi nici o ţară pe lumea asta nu este mai diferită de Rusia decât Franţa. În America Latină militanţii de stânga nu înţelegeau nimic din esenţa comunismului. În Statele Unite avem de a face cu un tablou mixt: unii intelectuali de stânga rămăseseră pro-comunişti, alţii erau deja ferm anti-comunişti încă din anii 1920-1930. Ar fi o greşeală să-l plasăm pe toţi în aceeaşi categorie.
1968 fiind definit de rebeliune şi schimbare de generaţii, putem spune că 2008 este împlinirea aspiraţiilor anului 1968 cu patru decenii mai târziu? În SUA, alegerile prezidenţiale care tocmai s-au încheiat au o importanţă uriaşă, pentru că problema cea mai urâtă a istoriei americane, marea tragedie care a afectat civilizaţia americană, a fost dintotdeauna rasismul şi sclavia. Ideea că americanii au ales acum un preşedinte negru este aproape incredibilă. Este unul dincele mai extraordinare evenimente din istoria Statelor Unite. Ei bine acest eveniment al anului 2008 datorează desigur foarte mult mişcărilor radicale şi de stânga în general din anii 1960 şi în special din 1968.
Mişcarea pentru drepturi civile a populaţiei de culoare a fost generată în mare parte de Stânga americană. A fost la origine o mişcare socialistă, dar în Statele Unite mişcarea socialistă - în mod complet atipic, care nu este deloc înţeles în Europa - a fost întotdeauna o mişcare anticomunistă, pentru că, din 1918-1919, când Lenin a început eliminarea menşevicilor, socialiştii americani au fost de partea menşevicilor şi, prin anii 1920-1930, mulţi menşevici au fugit din URSS şi au ajuns în SUA unde s-au alăturat mişcării socialiste – ce mai rămăsese din ea.
Mişcarea pentru drepturile civice din anii 1950 şi1960 a fost condusă de pastori de culoare, cel mai celebru fiind Martin Luther King, dar în spatele acestor pastori se aflau politicieni negri care proveneau din mişcare sindicală, care erau socialişti în sensul american, adică luptau pentru egalitate socială, erau social-democraţi, dar anti-comunişti şi anti-sovietici. Momentul culminant al acestei mişcări a fost marea demonstraţie din 1963 de la Washington, când Martin Luther King a rostit celebrul discurs despre visul său de a trăi clipa în care oamenii nu vor fi judecaţi după culoarea pielii, ci după valoarea lor. Iată că astăzi, deşi Martin Luther King a fost asasinat în 1968 de un extremist de dreapta, putem spune că Barack Obama nu a fost ales pentru culoarea pielii, sau în pofida ei, ci pentru că lumea i-a apreciat candidatura şi programul.
Trebuie să admiteţi că este greu să înţelegi cum poate cineva să fie socialist şi anti-comunist. Din explicaţia dvs. Rezultă însă că temerile privind înclinaţiile socialiste ale preşedintelui ales Barack Obama ar fi nejustificate. Domnul Obama nu este socialist, dar moştenirea socialistă a fost preluată de ceea ce în Statele Unite numim liberalism. România şi celelalte ţări care au suferit din cauza regimului comunist represiv vor trebui să accepte că în SUA singura mare organizaţie care a manifestat constant de-a lungul anilor împotriva URSS a fost mişcarea sindicală, AFL-CIO. Iar cel mai consecvent anti-comunism, din anii 1920, a aparţinut Stângii socialiste, care, din punct de vedere istoric, era produsul sindicalismului, care era produsul clasei muncitoare, iar clasa muncitoare era alcătuită în mare măsură din emigranţi din Europa de est – ruşi, polonezi, cehi, evrei, etc – iar aceştia ştiau foarte bine ce înseamnă URSS şi erau anticomunişti.
Înţelegem deci că există rădăcini sănătoase ale Stângii americane. Dar Stânga are şi un aspect mai sinistru, reprezentat de extremismul anilor 1960 şi 19 70 care s-a manifestat criminal. Deci Stânga poate genera şi aşa ceva, chiar când se manifestă într-o democraţie. Da. Stânga are acest potenţial. Şi toată istoria secolului 20 demonstrează această dihotomie a Stângii. Istoric a fost şi o stângă totalitară în SUA: cum menşevicii lui Kerenski s-au regăsit în mişcarea socicalistă americană, tot aşa şi bolşevicii lui Lenin au avut adepţi aici. Troţki, Buharin şi alţii au locuit o vreme la New York. Există într-adevăr şi o tradiţie totalitară a Stângii americane, dar vă asigur că Barack Obama nu are nici o simpatie pentru ea!
Ce viitor are acum Stânga? În SUA, definiţia Stângii este pe cale să se transforme fundamental. Cred că Obama va deschide o nouă eră, pe care nu o putem defini deocamdată. Sunt mari probleme care trebuie rezolvate: în primul rând, criza financiară, care va impune o distanţare de conservatorismul ultimelor decenii şi un grad de reglementare; apoi încălzirea globală şi nu în ultimul rând trebuie instituit un control asupra puterilor petroliere, pentru că natura puterii şi bogăţiei bazate pe petrol fac posibilă menţinerea dictaturilor demagogice de diferite tipuri – după cum se vede de altfel. Apoi trebuie să ne asigurăm că nu vom rata integrarea Chinei în sistemul mondial şi că Beijingul nu se va manifesta ca rival provocator de tensiuni pe plan internaţional. Toate acestea trebuie rezolvate imediat de preşedintele ales Obama.
Aveţi încredere în el? Îl admir, nu sunt de acord cu toate promisiunile sale: nu cred că a priceput prea bine războiul din Irak şi a promis retragerea trupelor. Apoi, a făcut unele declaraţii care trădează impulsuri protecţioniste în domeniul economiei; nu cred însă că le va urma. Dacă am încredere în el? Poate că da, pentru că este extrem de inteligent şi coerent. Până acum tot ce a atins în viaţă s-a transformat în viaţă şi a ştiut să evite eşecul. Alegerea sa este dublată de o victorie a democraţilor în Congres, ceea ce face ca acest preşedinte carismatic să aibă foarte multă putere. Va acţiona el însă intelgent şi înţelept odată ajuns la Casa Albă? Nu ştim încă.
Tot ce ştim este că toate marile decizii pe care le-a luat până acum au fost foarte inteligente. Nu mă refer la promisiuni aici , ci la strategia aleasă pentru a câştiga nominalizarea şi la alegerea lui Joe Biden ca vicepreşedinte. Joe Biden reprezintă aripa internaţionalistă, idealistă, a Partidului Democrat şi are multă experienţă în politica internaţională. Când Rusia a invadat Georgia s-a dus imediat în Georgia pentru a-şi manifesta solidaritatea. Deci este un om cu experienţă, care susţine întărirea şi extinderea NATO. Nu ştim încă dacă aceasta este şi poziţia lui Barack Obama.
PERSONALITATE
Paul Berman, o voce importantă în presa americană
Paul Berman este editorialist şi analist la The New York Times, The New Republic (unde este şi editor), New Yorker, Slate, Village Voice, Dissent, şi alte publicaţii americane, europene şi latino-americane. A scris şi editat opt cărţI (printre care “Idealiştii şi Puterea – sau Pasiunea lui Joschka Fischer şi posteritatea sa” şi “Teroare şi Liberalism”). A primit premiile MacArthur ("Nobelul american"), Guggenheim, Bosch Berlin şi este membru al Centrului Bibliotecii Publice din New York pentru literatură şi cercetare.