Feodor Mihailovici Dostoievski, un putinist fanatic!

Feodor Mihailovici Dostoievski, un putinist fanatic!

Cum de cetățenii spațiului numit în diverse feluri de-a lungul istoriei, de la Imperiul Țarist, la Federația Rusă, trecând prin Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, se simt împliniți într-un perpetuu rol de invadatori sălbatici, de ocupanți samavolnici ai oricărei vecinătăți, din aproape în aproape, a hălci întregi din continente, așa cum a fost cazul Europei de Est, după Al II-lea Război Mondial? Cum fac de produc și înscăunează serii întregi de conducători, care mai de care mai cruzi, mai criminali, nu doar cu străinii, ci și cu cei de același sânge cu ei? Ce este cu ei, ce este în capul și în sufletele lor? Cum de se regăsesc în ei și își pun viețile și morțile în mâinile lor pline de sânge, până la a-i considera „Tătuci”? Cum devin atât de lesne tâlhari, violatori și criminali? Sunt doar câteva din întrebările pe care acum, mai mult decât oricând, și le pun toți cei care caută să înțeleagă ceva pe lumea asta, în timp ce privesc cum Ucraina, o țară suverană, locuită de un popor cu toate actele de naștere și existență eliberate de Istorie, este transformată într-o imensă ruină, într-o uriașă groapă comună.  

Cum poate ieși așa ceva, crima ca doctrină de politică externă și aprobarea ei internă, se întreabă cei care mai au și câte o bibliotecă în casă, din mințile celor care i-au citit, măcar din obligație școlară, pe Cehov, pe Gogol și pe Dostoievski? Ce este în neregulă cu ei? De când a început măcelul din Ucraina, numit operațiune specială, în stilul inconfundabil al minciunii sfruntat-criminale care a consacrat politicile externe și interne ale Kremlinului de-a lungul și de-a latul Istoriei, m-a urmărit această întrebare. Simțeam că știu răspunsul, că am dat cândva peste el chiar în clasicii ruși, dar nu reușeam să-l dibuiesc prin sertarele memoriei. Asta, până când.

Până când, mintea mea și-a șoptit în gândul ei, vorba lui Petre Țuțea, că rușii ăștia care cred sincer că-l au pe Dumnezeu pot fi dracu gol, când este să se pună în răspântii, fie personale, de viață banală, cotidiană, fie majore, istorice. De fapt, dacă este să reduc cubist, la drepte și colțuri, cam cu asta se ocupă Marea Literatură Rusă, care chiar este mare. Și mi-am amintit: Asta este, acolo am cheia înțelegerii, am tresărit, în Demonii lui Dostoievski! Am căutat în bibliotecă romanul, am răsfoit după fragmentul pe care îl bănuiam acolo și l-am găsit. Era mult mai mult decât mă așteptam:

„Dacă un popor mare nu are credința că el este singurul deținător al adevărului (unic și exclusiv), dacă nu are credința că numai el este capabil și chemat să­-i învie pe toți și să-­i salveze prin adevărul lui, acest popor încetează imediat de a mai fi un popor mare și devine un simplu material etnografic. Un popor cu adevărat mare nu se va împăca niciodată cu un rol secundar în societatea umană, și nici chiar cu un rol de prim ordin, ci va râvni negreșit și exclusiv la un rol mai de frunte. Cine pierde o asemenea credință nu mai constituie un popor. Dar adevărul e unul singur și prin urmare numai unul dintre popoare poate avea un Dumnezeu adevărat, chiar dacă celelalte popoare au și ele dumnezeii lor deosebiți și mari. Singurul popor „purtător de Dumnezeu” este poporul rus […]”

Ce să mai zici? Păi, dacă Dostoievski, cel mai rafinat anatomo-patolog al sufletului rus, o chestie așezată ancestral și definitiv pe împletirea dintre adânci complexe de inferioritate și de superioritate, pe frontiera dintre delirul mistic și depresia (m)etilică, spune, ceea ce spune în Demonii, ce să mai caut eu vreo altă explicație? Am găsit-o la o instanță supremă, de necontestat, la unul dintre cei câțiva iluștri părinți ai Marii Literaturi Ruse.