Trei fotografi readuc la lumină, după 30 de ani, 52 de imagini ale Fenomenului Piața Universității 1989-1990, pe simezele deschise ale Muzeului Municipiului București - gardul Palatului Suțu din inima Capitalei, între 13 iunie și 13 iulie 2020. După vernisajul din 13 iunie 2020, de la orele 17.00, la Palatul Suțu, se va susține și o slujbă de pomenire la Crucile din Piața Universitații.
Fotojurnaliști, participanți și organizatori ai manifestației, Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea și-au răscolit negativele și amintirile pentru a reda tinerilor de azi cât și cercetătorilor, istoricilor și publicului larg, fotograme dintr-un fenomen unic european și chiar internațional: o demonstrație-maraton pentru libertate, de 52 de zile, încheiată dramatic pe 13 iunie 1990. Cei trei s-au regăsit în anul 1990 în redacția „României libere”, care apărea pe atunci într-un tiraj extraordinar pentru azi, de 1.000.000 de exemplare, ceea ce ne arată aviditatea românilor pentru presa liberă. Astăzi, Nic Hanu este un fotograf consacrat, autor de cărți de fotografie, membru și fost președinte al Asociației Artiștilor Fotografi din România, Pascal Ilie Virgil este regizor, scenarist și producător independent, iar Victor Roncea, pe atunci fotoreporter la ziarul „Glasul” al Ligii Studenților, este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și publicist la „Evenimentul Istoric” și „Evenimentul Zilei”, informează RADOR.
La vernisajul de pe 13 iunie participă: Arh. Tomnița Florescu, viceprimar al Capitalei, profesor în timpul evenimentelor din 1990 la Institutul de Arhiectură, actuala Universitate de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”; fostul deținut politic Radu Ciuceanu, membru de onoare al Academiei Române, director al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române (INST); Prof. Dr. Nicolae Constantinescu, fost medic de gardă la Spitalul Colțea din Capitală în timpul evenimentelor din decembrie 1989 și iunie 1990; Prof. Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române, membru al Consiliului Științific al INST și director al Institutului de Sociologie al Academiei Române; scriitorul Corneliu Vlad, ziarist la “România liberă” în timpul evenimentelor din 1989 – 1990; președinții Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Asociației Artiștilor Fotografi din România, Doru Dinu Glăvan și Eugen Negrea, membri ai Ligii Studenților din Universitatea București, Institutul de Arhitectură și Institutul de Arte Plastice. Amfitrion: Adrian Majuru, directorul Muzeului Municipiului București.
Mineriada din iunie 1990 a trimis numeroși români, tineri din elita intelectuală a României, în exil, păgubind viitorul țării, prezentul de azi, de inteligența și forța lor creatoare. Peste ani însă, mineriada violentă fizic s-a transformat într-o adevărată mineriadă psihologică, alte milioane de români fiind împinși să-și părasească țara.
Între ei și unul dintre autorii fotografiilor de la Palatul Șuțu, al cărui „strigăt de durere” din Catalogul Expoziției îl redăm în continuare:
Unde sunt românii?
”Nu știa nici necuratu' în aprilie '90 - sper să fiu iertat că pornesc atât de abrupt, însă e strigătul meu de durere -, că acea formă de protest care începea era împotriva unui dușman care apoi se va fi dovedit a fi reprezentantul unei dictaturi mult mai ticăloase și nenorocite decât cea care se terminase cu câteva luni mai înainte. Dușmanul dictatorial era tot de stânga, de extracție bolșevică accentuată, trădător de țară, criminal. Avea să-și trădeze poporul, să-l mintă și să-l jefuiască, să-și bată joc de el și, în același timp, ceea ce e și mai rău, să-i dea speranță.
Așadar, nu puteam ști atunci că marșul de protest de la care a pornit totul, pe care îl fotografiam, însoțindu-l de la sediul televiziunii din Dorobanți până în Piața Universității (am evitat sintagma mincinoasă de televiziune liberă) se va transforma într-un model unic de rezistență împotriva oricărei forme de totalitarism, în ciuda tuturor manifestărilor de fanatism fesenist de pe toată durata manifestației. De la aruncarea în prima zi, la acel marș de protest, a unui ghiveci cu pământ în coloana cu manifestanți pașnici de pe Calea Dorobanți - femeia lovită grav în creștetul capului a supraviețuit, la fel ca gestul acelui criminal necunoscut în conștiința și memoria celor care au văzut și auzit totul - și până la violențele de neimaginat din iunie, ale forțelor de represiune polițienească, civile (imeghebiști coordonați de foști securiști, viitori sereiști), și culminând cu atrocitățile minerilor.
Ziarul "România liberă", pentru care lucram atunci, a fost singurul loc din presa centrală unde se spunea și se arăta, prin imagini netrucate, adevărul. Arăta ce se întâmplă în Piața Universității. TVR și Radioul public mințeau și dezinformau. Ziarul meu era incendiat sau era aruncat din trenurile care îl distribuiau în țară. Adevărul nu trebuia să fie cunoscut. Dictatura se instala, o dictatură a trădării, hoției și jafului de țară instituționalizat, a mitocăniei, a manipulării celor cu creiere manipulabile (pentru că manipularea, trebuie să spunem clar, se face în principal la mințile leneșe și chiar lipsite de orice activitate), a înjosirii poporului român și a distrugerii sale planificate.
După aproape două luni de rezistență anticomunistă, dictatura fesenistă abjectă a învins și s-a perpetuat în diferite forme. A reușit în deceniile următoare să transforme o țară cu oameni civilizați și buni într-una cu cea mai mare rată a emigrației din lume în timp de pace, într-una cu oameni răi, mânioși, egoiști, hoți și mitocani, conform modelului conducătorului emanat de partid. Și a mai reușit (sau va reuși) distrugerea unei națiuni prin inhibarea ei demografică, astfel încât prognozele au ajuns să estimeze că doar peste două-trei decenii poporul român nu va mai fi majoritar în România.
Oare, dacă ați fi știut, în aprilie-iunie 1990 ați fi fost mai mulți în Piața Universității?” (fotoreporter Pascal Ilie Virgil)