PE LAC. O partidă de pescuit e mult mai relaxantă decât o oră de shopping, iar poveştile pescăreşti spuse de femei au mai mult farmec.
Tot mai multe femei spun că pescuitul, sportul considerat pe nedrept al bărbaţilor, li se potriveşte şi lor de minune. Fără să stea prea mult pe gânduri, o parte dintre ele au pus mâna pe undiţă, s-au apucat să înveţe despre ace şi momeală şi schimbă cumpărăturile din mall cu o partidă pe cinste de pescuit. Privirile într-un ochi şi strâmbatul din nas ale bărbaţilor nu le interesează atâta timp cât la ele e fir întins mai des decât la ei.
În urmă cu aproape cinci ani, Livia Bejenaru a urcat în avion şi a schimbat Râmnicu-Vâlcea cu Michigan. Lucrează în contabilitate şi locuieşte la o aruncătură de băţ de Saint Clair, unul dintre Marile Lacuri din America. Pentru că „are balta peşte”, la nici un an după ce s-a mutat în Statele Unite s-a apucat de pescuit.
Pasiunea pentru undiţă o are din copilărie, din vremea în care îl însoţea pe tatăl ei, pe Olt. Cu toate acestea, spune că marea dragoste pentru prins peştele a cuprins-o în America. „Eram cu nişte prieteni români, pescari. Mai stăteam la taclale şi ne mai amuzam de poveştile pescăreşti. A fost de-ajuns să arunc o sin gură dată cu undiţa în apă, iar în săptămâna care a urmat aveam primele scule şi mi-am făcut permis de pescuit”, spune amuzată pescăriţa.
Doamna Bejenaru crede că dacă te-a prins „microbul, devine boală grea, iar lucrul ăsta doar pescarii îl înţeleg”.
Dau shoppingul pe o partidă de pescuit Între o partidă de cumpărături la mall şi o repriză de pescuit, alegerea e simplă, iar soţul ştie întotdeauna răspunsul, undiţa are întâietate: „L-am virusat şi pe el, facem echipă şi chiar avem rezultate bune. Ne mai întrecem între noi, prietenii, dar fără premii, doar ne recunoaştem valoarea”.
Deşi există unele diferenţe, nu prea îi place să facă comparaţii între peştele din România şi cel din lacurile Statelor Unite. Unde pescuieşte ea, de bază e small mouth bass-ul, apoi, se mai prinde wallay (şalău), pike (ştiucă), catfish (somn) sau perch, frate cu bibanul.
De câte ori are timp liber, nici nu încape discuţie, e pe malul lacului: „Uneori ajung de câteva ori pe săptămână, alteori doar o dată. Plecăm dimineaţa şi stăm cât ne ţine fizicul. Dacă ar fi după mine, aş sta în fiecare zi cu băţul în baltă, dar din păcate timpul e cea mai mare problemă a pescarului”.
Prinsul peştelui ţine de ştiinţă
De obicei merge pe lac cu două undiţe şi le schimbă toamna, atunci când încep să tragă peştii mari. Momelile le foloseşte după inspiraţie sau după cum vede că se trage la alţii.
„Am învăţat pescuitul din mers, nu mă pricep foarte mult la scule, de regulă merg după intuiţie, aleg undiţa după cum o simt în mână”, explică doamna Bejenaru secretul. Nu-i place să pescuiască „la staţionar”: „Mă plictisesc, îmi trebuie acţiune, lansări şi recuperări rapide şi de aceea dau la răpitori”.
Când s-a apucat de pescuit, au fost şi bărbaţi care au cam strâmbat din nas. „Prima dată, prietenii soţului s-au uitat într-un ochi când m-au văzut cu undiţa în mână. Norocul meu a fost că am prins mai mult decât ei şi au trecut cu vederea. De atunci tot îi zic soţului: «Norocoasă e nevastă-ta!», iar eu le dau replica: «E ştiinţă, măi!»”.
De fel nu are supersitiţii, dar dacă vede peştele în apă, la suprafaţă, e aproape sigură că în ziua aceea nu mai prinde nimic. Americanii au problemă gravă, de l-ar face pe orice pescar de pe meleagurile noastre să-şi pună dopuri în urechi. „Aici îţi spun toţi noroc şi nimeni nu se atacă. La o aşa urare, mai aud câte un român mormăind ceva printre dinţi”.
Cu toate acestea, Livia Bejenaru pescuieşte româneşte, îşi spune în gând „fir întins” şi nu ţine cont de „norocul” americanilor.
RECORD Operaţiunea „Monstrul”, pe lacurile americane
Pescăriţa Livia Bejenaru a avut cea mai spectaculoasă partidă de pescuit, anul trecut, pe la sfârşitul lui octombrie. „Am încercat cu momeală artificială, dar şi cu vie - peştici prinşi de mine la ac mic, cu bucăţică de râmă”.
În total, a prins trei somni de şase kilograme, un şalău şi mai mulţi bass. Cel mai bine a mers cu momeală „gobys”, peşti care seamănă cu guvizii, doar că sunt mai deschişi la culoare.
Metoda a învăţat-o de la un pescar american: „Îl tot vedeam cu două undiţe, una la mal, aproape, iar cu cealaltă tot arunca, până m-am prins că prima era pentru gobys şi-i folosea ca momeală. Mai târziu am văzut avantajul, sunt mult mai rezistenţi şi mai vioi decât momeala cumpărată de la magazin”.
ÎN COMPETIŢIE
O moldoveancă, spaima peştilor din Europa
Sorin Iordache Izabela Lozincă, o băcăuancă de 34 de ani, este neîntrecută când vine vorba de tras peştele la mal, obţinând premii după premii în competiţiile interne şi internaţionale.
A reuşit să-i transmită pasiunea pentru pescuit şi fiicei sale, Bianca, de doar 12 ani, care calcă acum pe urmele mamei, reuşind să ocupe poziţii pe podium la concursuri de pescuit pentru juniori, dar şi pentru seniori. Antrenorul pescăriţelor este Florin Lozincă, soţ şi tată. Amor printre guvizi
Izabela a prins primii peşti în joacă, atunci când era la vârsta de-acum a fiicei sale. Dar adevărata pasiune pentru pescuit a apărut odată cu prima dragoste.
„Eram în clasa a XII-a de liceu, la Constanţa, când l-am cunoscut pe viitorul meu soţ, Florin. Era student la Institutul de Marină Civilă. O bună parte din timpul în care eram împreună îl petreceam pe dig. Plăcerea lui era să prindă guvizi, şi mi-a transmis-o şi mie”, îşi aminteşte pescăriţa. Mai târziu, chiar şi însărcinată fiind, mergea la pescuit.
În competiţii a intrat de câţiva ani, dar soţul şi prietenii i-au fost aproape pentru a-i fi cât mai uşor. „Un prieten de-al nostru, Mircea Constantinescu, pescar de competiţie, şi-a uitat ochelarii acasă în timp ce era la un concurs. Atunci m-a rugat pe mine să-i leg cârligele mici la undiţă. Mi-a spus: «Dacă altele pot, sunt sigur că poţi şi tu să participi la concursuri! »”, spune ea.
Nu întâmplător, familia Lozincă are o afacere cu ustensile de pescuit. „Aşa am cunoscut-o pe Cristina Maluţan, una dintre cele mai bune pescăriţe de competiţie, care m-a îndemnat şi ea să intru în concursuri. Îi mulţumesc şi acum pentru încrederea pe care mi-a arătat-o!”, retrăieşte Izabela momentul în care s-a decis. Premii peste premii
În 2007 a fost prima sa competiţie naţională, în care a ocupat un onorant loc VI, pentru un începător: „De atunci, am urcat pe podium la cupa Profimix, la care am obţinut locul III, la un concurs de prins oblete, la Doripesco, în Braşov - cea mai frumoasă baltă de crap din România”.
În 2008, a devenit campioană naţională la pescuit staţionar, pentru ca la câteva luni după concursul intern să se claseze cu echipa naţională de pescuit sportiv pe locul V la Campionatul Mondial feminin de pescuit sportiv de la Szolnok, Ungaria, din 16 ţări participante.
„Dacă la concursurile naţionale ne antrenăm doar două zile înainte de începere, la campionatele mondiale pregătirea începe cu o săptămână înainte. Obligatoriu, se desfăşoară pe pista (luciul de apă - n.r.) pe care se va desfăşura şi concursul”, explică Izabela.
Numai că, în acest an, se pare că echipa feminină de pescuit sportiv a României va rata participarea. „Lipsa unui sponsor se vede din plin. Dacă anul trecut, în Ungaria, a fost mai ieftin, în 2009 Cupa Mondială se desfăşoară la Bologna, în Italia. Dintre cele şase fete care suntem în echipă, doar eu şi Cristina Maluţan, multipla campioană, ne putem plăti deplasarea. Numai taxa de participare se ridică la 1.200 de euro. AGVPS-ul nu ne ajută aproape deloc, aşa că nu ştiu cum vom ajunge în acest an la concurs”, se gândeşte pescăriţa din Bacău.
PE URME
Fiica, pe urmele mamei
Bianca Lozincă, fiica Izabelei, se poate mândri că o jumătate din viaţa sa de până acum a tot participat la concursuri de pescuit, cu mult succes. La cei 12 ani ai săi, are deja şase de participări şi de premii obţinute la concursuri. Anul trecut, a devenit pentru a doua oară campioană naţională.
Primul său concurs a fost pe când era în clasa I - Cupa Enorgojunilor, faza naţională. Bianca s-a clasat pe locul V. Apoi, pe măsură ce treceau anii, şi Bianca urca din ce în ce mai mult pe podium, devenind campioană absolută în ultimii doi.
Dar pescuitul presupune şi mari riscuri. „La o cupă din seria Profimix, mi-a luat-o un crap cu tot cu vargă, în apă! Bianca nu voia să-l lase cu niciun chip, deşi era foarte firavă atunci, la 8 ani. Taică-su a sărit după ea şi a salvat-o. Dar arbitrii au făcut scandal că de ce a intrat el la standul copilului, că doar este un lucru interzis la competiţii”, zâmbeşte Izabela.