De la Salvador, intenţia era să ajung la Belem (costă 265 reais, adică vreo 118-120 de dolari americani pentru un drum de 36 de ore, conform programului, deci mai mult în realitate).
În călătoriile lungi, unul din deserviciile pe care ţi le poţi aduce singur e să îţi faci planuri şi să ţii morţiş la ele, după care să te simţi obligat să te enervezi ca n-a ieşit cum ai vrut. Faptul că nu se potrivesc una cu alta e o oportunitate de a scăpa de controlită (n.r. - tendinţa compulsivă de a-ţi controla viaţa, viitorul, pe ceilalţi, având ca efect frustrarea).
La autogară, serverul din Salvador nu putea să vorbească cu severul din Belem, care decisese că e prea cald şi ia o pauză offline. Cum nu ştia nimeni când se termină siesta serverului din Belem şi alt mod de a cumpara biletele nu există, după o scurtă evaluare a perspectivei de a face autostopul vreo mie cinci sute de km, care a dat cu minus, am pus degetul pe o hartă din sala de aşteptare şi am ales Fortaleza, ca punct intermediar în direcţia Belem.
Amicul Ţuţurică, expert în soluţii alternative, trece mai greu peste ideea că de data asta trebuie “să facem cum vor alţii”, şi declară că suntem “excepţional de proşti” traversând Brazilia în loc să ne ducem în sud spre Argentina.
Fortalezii au mâncat episcopul european
În autobuz, pe drum, îl cunosc pe Saron, care pare că nu consideră faptul că eu nu vorbesc portugheză şi nici el engleză sau spaniolă drept un impediment pentru comunicare. Arată exact cum îmi imaginez că ar arăta Mowgli pe la 25 de ani: păr lung, gros şi aşa de negru încât în confruntarea cu soarele se face albastru. E muzician, originar din Salvador, dar locuieşte în Fortaleza, unde îl voi reîntâlni. Cea mai mare parte din conversaţiile noastre au ramas posterităţii sub forma unor desene asociate cu inscripţii într-un bloc-notes pe care l-am transformat în dicţionar universal de ocazie.
Fortaleza ne cere 35 de reais (cam 15 USD) ca să dormim la noapte, în apropiere de Praia o Beira-mar. Mai ieftin nu găsim. Capitala statului Ceará, pe coasta de nord-vest a Braziliei, îmi apare mai golaşă şi mai şlefuită decât bâtrânul Salvador. Dar, din nou, nu am timp decât să amuşinez aerul plajei joase, lipsite de vegetaţie, dar tivită cu terase pe lângă care zi şi noapte trec în viteze diferite deja familiarii alergători. Taxiurile umblă pe patru, dar şi pe două roţi, aveam să mai văd de altfel, cu plăcere, prin Brazilia, motocicletele naked galbene care fac oficiul de transport de călători.
Citeam pe drumul încoace, într-un ghid turistic de împrumut, că indigenii din Fortaleza au oprit prima invazie europeană cu succes, şi în semn de protest şi luare-aminte le-au mâncat episcopul, cu care veniseră sa îi “civilizeze”.
Această poveste, pe care inconştient am cerut-o, Fortaleza avea să mi-o spună: despre frică, despre violenţă, despre confuzie. Ghidul meu Saron îmi vorbeşte mult despre favelele din Fortaleza, insistând că oraşul bate recordul la numar în toată Brazilia. “În Rio poate că sunt câteva mai periculoase, dar în Fortaleza sunt cele mai multe”.
Tentativă de jaf
Puştii înfometaţi şi îndârjiţi de contrastul dispreţuitor al oraşului în care trăiesc (zona turistică de-a lungul coastei, cu hoteluri şi edificii moderne, înalte, şi cartierele sărace de la periferie) înoată ziua alături de turişti, iar seara îşi încearcă norocul cu câte un jaf. Pe plajă, poliţie din suta în suta de metri, mai ales după ce se lasă întunericul, confirmă spusele lui Saron, la fel şi tentativa eşuată de furt-rucsac mic a cărei protagonistă sunt într-una din seri.
La nu mai mult de 20 de metri de strada cu terase şi poliţie, pe nisip, ne flachează doi băieţi, şi fără să scoată o vorbă se aşează pe vine lîngă noi. Saron, care susţine că paranoia e un lucru bun, dă semnalul de plecare, şi, după o scurtă vânzoleală care constă preponderent din tras-smuls de tricouri, parcurgem în fugă cei 20 de metri până la stradă, unde toată populaţia civilă inervine pentru prinderea “răufăcătorilor”. Mie uneia nu mi-e clar că am asistat la o tentativă de jaf, dat fiind că cei doi amici încă nu avuseseră timp să pună mâna pe nimic, însă îi acord credibilitate lui Saron, care e localnic.
Instantaneu, populaţia celor două terase apropiate se mobilizează şi în câteva minute sunt livraţi poliţiei doi indivizi, care “nu-s de pe aici” şi nu pot să arate acte de identitate. Neavând ce face, cei doi poliţişti îi expediază până la urmă cu două capace şi câte un şut în fund.
Mai mult decât întâmplarea în sine, m-a zăpăcit emoţional agitaţia din jur: strigătele lui Saron şi ale celor de la terase, din care nu mi se comunicau decât emoţiile, nu şi cuvintele, fuga prin nisip, paranoia care mi se strecoară şi mie pe şira spinării, “ce se întâmpla dacă”. Cel mai probabil, se întâmpla că acest articol nu mai era însoţit de imagini. În situaţii de stres, nu există nici un calmant mai eficient decât o bere, aşa că ne continuam seara stând la desene pe bloc notes la terasă, până târziu în noapte..
Pe măsură ce aveam să avansez, călătoria avea să mă înveţe că fricile noastre nu au nici o legătură cu obiectul lor. Dar ca să ne convingem de asta, e musai să facem lucrul cu care asociem frica.
Citiţi şi:
1. O româncă prin jungla amazoniană 2. Rio de Janeiro, nimic periculos 3. Brazilienii, când nu au ce face, cântă 4. Tatuaje în Golful Tuturor Sfinţilor
Descoperiţi şi mâine, pe www.evz.ro,
povestea fascinantă a Lianei Oprea.
Recomandările noastre
