Primii care au primit ”lumina” Renașterii au fost flamanzii  și francezii. Spaniolii abia eliberați de sub dominația maură, și-au cunoscut ”secolul de aur” de la începutul anilor 1500, cam în același timp cu englezii, care au simțit aerul Renașterii abia după ce s-a terminat Războiul celor două Roze și dinastia Tudorilor a preluat puterea, în 1487. În spațiul german, poate cel mai gotic spațiu cultural european, Renașterea a însemnat, mai degrabă, un fenomen moral și intelectual decît unul estetic. Nu e de mirare, căci vremea anului 1500 – atît de importantă după cum am văzut în toate colțurile Europei –  este, în Germania, vremea lui Luther. Albrecht Dürer, de altfel, a fost luteran. Foarte luteran. Atît de luteran încît s-a spus despre arta lui că este puternică exact în sensul în care luteranismul e puternic, avînd o energie etică și o forță reformatoare extraordinare. Privit în acest cadru, rapid și fatalmente incomplet schițat în aceste cîteva rînduri fără pretenții, Dürer dezvăluie un sens deopotrivă adînc, seren și etern. La Alte Pinakotek din München, stau timp îndelungat în fața faimosului său ”Autoportret” din 1500, cunoscut și ca ”Autoportret cu blană”.

 Este primul autoportret din istoria artelor în care artistul privește direct, ”în față”, privitorul. S-ar spune că, pînă la Dürer, artistul nu a avut niciodată îndrăzneala să provoace astfel. De altfel, ”îndrăzneală” e primul cuvînt care îți vine în minte cînd privești tabloul, dacă nu cumva chiar ”aroganță”, așa cum i s-a întîmplat unuia ditnre cei mai faimoși directorie de muzee din lume, Thomas Hovig de la New York Metropolitan Museum care spune despre acest autoprotret că este ”cel mai arogant, enervat și splendid portret realizat vreodată”. Dürer se înfățișează pe sine într-o manieră iconică, cristică. Asemănarea cu stereotipul vremii despre imaginea feței Mîntuitorului este frapantă. Artistul se înfățișează pe sine deopotrivă frumos și inspirat. Mai mult, pentru a arăta limpede că exact asemănarea cu Dumnezeu  a căutat, Dürer face cu mîna dreaptă gestul cunoscut al binecuvîntării, doar că mîna cu degetele grupate în semnul treimii este întoarsă spre sine și nu spre privitor. Asemănarea cu Isus Hristos, oricît de frapantă, se oprește la chip. Portul lui Dürer, o mantie cu marginile îmblănite, este tipic pentru un învățat, un profesor, un savant al timpului. Într-o interpretare uzuală, Dürer a vrut să ne spună că artistul este, în felul său, un Dumnezeu laic, un Cristos în veșminte de academician, că forța lui creatoare este de sorginte divină, că arta este o formă de ”imitatio Cristi”, că tot ceea ce știe și poate îl face să fie sigur pe el și frumos în siguranța sa. Frumusețile de care e capabil, îl înfrumusețează și pe el.  Dar, în același timp, artistul rămîne el însuși, chiar cu încăpățînare, căci așa se explică însemnarea latinească de pe lucrare care, în traducere,  înseamnă  ”Acesta sînt eu, Albrecht Dürer din Nuremberg, care m-am pictat singur în culori eterne la vîrsta de 28 de ani”. Anul 1500 este înscris într-o relație itneresantă cu inițialele sale, A.D., astfel încît acestea să poată fi înțelese și ca ”Anno Domini”. Uimitoare este măiestria cu care Dürer crează iluzia simetriei perfect. Semănînd cu Isus, autoprotretul te fae ce imediat să crezi că este perfect simetric – căci Mîntuitorul era adesea înfrățișat în perfectă simetrie în imagistica vremii. Și totuși, după ce ești convins pe loc că lucrarea e simetrică, îți dai seama că există mici, abia perceătibile abateri care, după ce sînt identificate de ochiul atent, nu te vor mai lăsa să vezi iluzia simetriei. Astfel, capul este puțin aplecat în față și spre dreapta, ochii uimitori privesc ușor spre stînga, părul nu este egal distribuit pe cei umeri și o șuviță rebelă se vede sus, pe frunte. Aparența simetriei este, cred, una dintre cele mai interesante chei de înțelegere a acestui autoportret.

Dar ceea ce mi se pare mie, pironit cu voluptate în fața tabloului, că este important în ceea ce văd este un sens al transformării. Mai precis, o plasare a transformării în cadrul unui proces mai important, care o cuprinde. Dacă pentru alchimiști transformarea alchimistului era, de fapt, scopul ultim al efortului său, iar transformarea subtanței era doar mijlocul, pentru artist, transformarea sinelui este condiția primă a artei – de la transformarea sinelui se pleacă în artă. Mai precis, acolo unde ajunge alchimia, adică știința, este exact punctul de la care pleacă arta. Artistul este un Crist și abia din acel moment el începe să creeze. Această transformare mi se pare că e sugerată de un ”sfumato” superb executat de Dürer – lumina vine din dreapta, așa că tonurile cad spre stînga. Dreapta, mîna care sugerează gestul benedicțiunii, este chiar mîna de lucru a pictorului. De la ea, începe transformarea, adică diluarea ”în fum” spre stînga.

Acest autoportret, ultimul dîntr-o serie de trei, este unul dintre motivele pentru care Dürer este socotit unul dintre cei mai importanți artiști plastici din istorie. Picturile, gravurile, dar mai ales xilogravurile, precum și desenele sale alcătuiesc o operă impresionantă, fascinantă, puternică. Din păcate, scrierile sale (poeme, jurnale, corespondență, dar și cărți despre meșteșugul artei sau despre știință, așa cum era ea practicată atunci, în împletire cu alchimia și cu astrologia) bine păstrate altfel, sînt folosite mai ales ca surse biografice despre marele artist, în vreme ce anvergura lor intelectuală și spirituală îmi pare că este încă ignorată. Așa cum îi ”citim” pictura, ar trebui să-i citim și literatura. De la matematici la teologie și de la poetică la organizarea cetății, gîndul impetuos al lui Dürer a  străbătut, cu cuprindere renascentistă, teritorii vaste ale omenescului. Cînd scrisrile sale vor fi serios considerate, nu am nici o îndoială, Albrecht Dürer va sta cu deplină legitimitate alături de titanul absolut al vremii sale: Leonardo. Ca și marele italian, marele german este din categoria acelor înțelepți care știu că a vedea înseamnă a înțelege. Cine nu înțelege, de fapt, nu vede.