Despre generalul Ștefan Gușă, șef al Marelui Stat Major General în zilele Revoluției, sunt două informații care merită amintite in diferent de cât de pe scurt se face o trecere în revistă a acestor evenimente.

Primul, confirmat de mai mulți martori, este că el este cel care s-a opus intrării armatei sovietice în România, pentru a își oferi „ajutorul frățesc”. Al doilea este legat de moartea sa, în 1994, la vârsta de 54 de ani, generalul suspectând până în ultima clipă că a fost otrăvit în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989.

Pentru amândouă episoadele apelăm la memoriile generalului.

Imediat după începerea protestelor de la Timișoara, Gușă a fost trimis acolo. În 1997, când au fost trimiși în judecată generalii Victor Stănculescu și Mihai Chițac, ar fi fost inculpat și Gușă, dar el murise deja.

După moartea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării, Gușă vine la București și participă la organizarea de după fuga lui Ceaușescu. El păstrează funcția din Statul Major până în 28 decembrie 1989. Ocupă apoi diverse funcții de comandă în Armata a IV-a, cu garnizoana la Cluj.

Aici are loc episodul solicitării de ajutor militar de la Moscova. Iată cum îl descrie chiar generalul, potrivit volumului de memorii „Condamnat la adevăr”, editat de fiica sa, Veronica Gușă Drăgan, soția miliardarului Iosif Constantin Drăgan.

 

„Noi nu avem nevoie de nici un fel de ajutor de la voi!”

Un prim moment, pe care aș vrea să-l rețineți dumneavoastră și poporul român, a fost că s-a propus la un moment dat, datorită situației grele create, intervenția străină, cu trupe specializate, la care m-am opus categoric. Există martori în acest sens, că m-am opus. Vreau să trec peste unele amănunte: cum am ajuns, cine ce mi-a zis, ce-am făcut; e important pentru țară; e important pentru viitorul României. Mi s-a sugerat de domnul Iliescu, domnul Militaru, domnul Voican și cei care mai erau: „Domnule, ce facem? Nu vezi că e prăpăd, moare lumea, e omor, e scandal. Va propunem să cerem ajutor, să chemăm o brigada, un batalion. Cât are o brigada? Cât are un batalion?”. Probabil că este momentul în care pe undeva se poate spune că am intrat în panică, și probabil că e adevărat. Într-adevăr, am intrat în panică. Nu voiam să transform România în al doilea Liban. Și am spus-o foarte clar și foarte ferm și mai există și azi martori, dacă n-or fi măsluiți și ăștia, dar nu cred, pentru că există un Dumnezeu și o dreptate. „Domnule, zic, faceți o mare greșeală, o mare eroare, iar eu cât voi fi șeful Marelui Stat Major al Armatei Române nu voi admite această treaba.” Probabil că am bătut și cu pumnul în masă. Așa este. Am fost nervos. Am fost nervos cu domnii care sunt acum în conducere când le-am spus: „Domnilor, aveți o mare răspundere, v-ați creat ad-hoc un guvern sau ce e. Faceți ceva, dați comunicate, spuneți ceva românilor, poporului, pentru că e haos. Ați zis că e vid. E vid, dar cât lăsăm vidul?”. Poate a deranjat această treaba. De ce spun poate? Pentru că mi-am dat seama ce se va întâmplă cu mine în viitor, în următoarele zile. Și atunci am chemat la mine pe colonelul Mircea și cred că și pe locotenent-colonelul Lungu. Nu! Am fost sunat de atasatul militar sovietic Mihailov:

- Tovarăși, felicitări. E nevoie de ajutor?

- Nici un fel de ajutor, domnule! Nu avem nevoie de nici un fel de ajutor.

Când și ei au sugerat să le cerem ajutor, am intrat în panică. Și atunci am chemat pe cei doi și am spus: „Sună la Moscova. Cheamă-l pe Moiseev, șeful Marelui Stat Major sovietic, omologul meu”. A răspuns Denisov, mi se pare, poate greșesc, sunt atâtea care s-au petrecut, și am spus: „Domnule, noi nu avem nevoie de nici un fel de ajutor de la voi, rețineți, de nici un fel de ajutor!”. S-a încercat, a două oară, când eram în birou la mine, la Marele Stat Major:

- Domnule, ce facem, domnule, nu se termină! Moare lumea, panică, să chemăm...

Poate că greșesc, dar cred că este una din cauzele pentru care am ajuns acum să fiu oarecum exilat. Le-am spus:

- Domnilor, eu v-am spus părerea mea. Nu accept, cât sunt șeful Marelui Stat Major, nici un fel de ajutor de la nimeni. Armata Română și noi ne vom rezolva singuri treburile.

 

Generalul credea că a fost otrăvit

După moartea generalului Ștefan Gușă, cauza oficială fiind de cancer la oase, ziaristul militar colonel George Vasile a publicat un text pe siteul Fundației General Ștefan Gușă: „Apoi a urmat vestita «noapte a generalilor (22 spre 23 decembrie 1989)». Se punea problema unui ajutor militar pentru lichidarea misteriosilor teroristi. Generalul îsi aminteste:

„Mi s-a spus ca mor oameni. Dar m-am gândit câti au murit când am mai avut trupe straine în tara si am refuzat orice interventie straina. Poate am gresit. Poate am fost prea categoric…. “Tocmai de aceea ne putem întreba daca poate fi acuzat un om când întreaga istorie a neamului apasa pe umerii sai?

Am purtat câteva convorbiri cu generalul Stefan Gusa. Ultima chiar înainte de plecarea sa la Viena. Era grav bolnav, dar m-a rugat sa nu scriu. Acum, ma consider dezlegat de acel legamânt. Unii ziaristi care scormonesc în murdarii nu s-au dat în laturi sa-i sara pe geam, în spital, pentru a câstiga parale din grozavia suferintei sale. Ultimele trei luni din viata a stat întins pe spate si complet nemiscat. Însa mintea si vointa i-au fost lucide si puternice. Îsi strângea pumnii si spunea: «Dumnezeu m-a ajutat. Eu simt ca nu mai am putere. Dar, poate îmi va da El si voi iesi si de data asta la liman».

Întrebat de unde crede ca i se trage a adaugat «Poate, dar nu sunt sigur, de la acea cafea (n.a. cafeaua servita în noaptea generalilor, 22 spre 23 decembrie 1989). Dupa ce am baut-o m-am simtit tot mai rau. Pe 30 decembrie 1989, seara, m-am întâlnit cu ai mei la Predeal si nu ma mai recunosteau. Am iesit anul trecut din spital. Am mintit ca ma simt bine si am plecat în aplicatie. Dar mi-a fost tot mai rau. Am fost o saptamâna, pentru investigatii, la o clinica din Paris. Mi-au sosit analizele de la Viena. Dumnezeule, cu ce am gresit? Nu pot sa reprosez nimic, nimanui, nici lui Spiroiu, nici medicilor. Pe ceilalti i-am iertat pe toti».

La ultima întâlnire plamânii îi ardeau. Avea 40 de grade temperatura, dar a citit ce i-am scris, apoi a spus: «Pe unde te vei duce, spune-le tuturor sa tina cel mai mult dintre toate la armata româna, ca nu ma simt bine si ca îi iubesc».”