Noul sediu al Operetei despre care am vorbit ieri, s-a deschis cu premiera românească a unuia dintre cele mai îndrăgite musicaluri din istorie, ”Fantoma de la Operă”. De la premiera sa absolută, care a avut loc în 1986 la Londra și de la venirea sa pe faimosul Broadway new-yorkez doi ani mai tîrziu, ”Fantoma de la Operă” a fost atît de premiat și atît de jucat în întreaga lume, atît de ecranizat și atît de vîndut în toate formatele posibile (cd, dvd, blue ray, mp3 etc), încît oamenii din industria show-ului spun că este cel mai mare succes comercial din întreaga istorie a genului. În 2013, cînd s-au împlinit 25 de ani la premiera sa new-yorkeză, producătorii americani au anunțat o contabilitate amuțitoare: investiția fusese de 8 milioane de dolari, iar venitul de 845 de milioane! Unul dintre investitori a spus că nici măcar acțiunile la Apple Inc. nu i-au adus un asemenea profit. Fie vorba între noi, de-aia se și zice că ”there’s no business like show business”. La București, mult mai modest, putem doar raporta că primele 8 reprezentații ale ”Fantomei” s-au vîndut complet în primele 3 ore de la punerea în vînzare a biletelor. Păstrînd firește, proporțiile, succesul ”Fantomei” pare garantat oriunde în lume.
Povestea Fantomei care bîntuie Opera din Paris și se îndrăgostește de dansatoarea Christine Daaé, pe care o îndrumă și o protejează spre a deveni o minunată soprană, împlinindu-i astfel visul, dar cerîndu-i în final un preț cumplit pentru asta, este inspirată dintr-un roman scris în 1910 de Gaston Leroux, autor de romane polițiste cu tentă fantastică. Romanul a avut ceva succes, fiind chiar ecranizat între cele două războiaie mondiale. Dar povestea a ajuns să fie planetar faimoasă abia după ce compozitorul Andrew Lloyd Webber, împreună cu textierii C. Hart și R. Stilgoe, au creat musicalul.
La București, ”Fantoma de la Operă” a fost montată de Stephen Barlow, regizorul anglo-australian care a regizat cu inteligență și subtilitate anul trecut noua producție cu ”Rigolletto” a Operei Naționale București. Barlow este un povestitor scenic foarte iscusit, reușind să plaseze accentele viziunii sale personale asupra materialului dramaturgic într-un fel deopotrivă discret și decisiv. Povestea curge așa cum o știm, dar sub mîna lui Barlow vedem mereu și altceva. Sînt regizori cu amprentă personală grea – ca să ne facă să vedem ce văd ei, modifică masiv structura narativă, intriga, uneori chiar și finalul, schimbă natura personajelor și răstoarnă relațiile dintre ele. Barlow, dimpotrivă, respectă cu totul narațiunea știută, dar dă viziunea sa personală prin cîteva accente, prin căteva nuanțe, prin cîteva detalii, rescriind astfel, povestea fără să o trădeze. Barlow este unul dintre acei regizori care îmbogățește materialul pe care îl are de montat, nu dintre cei care suprimă ca să respună totul după cum cred. Personal, prefer acest stil regizoral, socotesc că el dovedesște adevprata măiestrie în profesie și aștept să văd și alte viitoare producții regizate de Stephen Barlow la București. Colaborarea cu el îmi pare, artistic vorbind, un beneficiu real pentru Opera și Opereta noastră. Dar reușita ”Fantomei” nu este doar meritul său ori al excelentei echipe de scenografi și maeștrii de lumini care l-au secondat. Toți interpreții primei distribuții au fost, cu o excepție, foarte buni.
Irina Baianț a dat un contur credibil și sensibil personajului Christine Daaé, trecînd natural de la stări de reverie la spaimă, de la fascinații cvasi-erotice la incertitudini. Vocea ei a sunat limpede, sigură în toate registrele și am simțit cum întreaga sală a îndrăgit-o și a urmat-o în poveste. Adrian Nour în rolul Fantomei a fost fără cusur și, mai ales, original. În general, rolul Fantomei este jucat de un tip macho, seducător viclean, care își tranformă visul în brutalitate, care își exhibă agresiv frustrarea și handicapul – un fel de bestie. Și tot ceea ce face Fantoma susține această viziune asupra personajului. Adrian Nour, însă, merge în altă direcție. Fantoma sa este un bărbat vulnerabil, obsedat mai mult de muzica pe care o cumpune decît de propria-i hidoșenie, iar nenorocirile pe care le produce urmărind-o pe Christine pare că vin mai degrabă dintr-o nesiguranță de sine decît dintr-o ură împotriva lumii. El nu vrea să o acapareze pe Christine, vrea să se agațe de ea. El nu vrea să o ducă pe ea în fundul beznei, unde trăiește el, ci vrea să găsească o anumită lumină în ea. O asemenea abordare servește mai bine finalul spectacolului, în care, brusc, Fantoma se desistează, înțelege ce înseamnă bunătatea după ce primește sărutul Christinei și îi lasă pe cei doi îndrăgostiți (Christine și Raoul) să plece, la doar cîteva minute după ce era gata să-i omoare, fie pe unul fie pe celălalt. Abordarea lui Nour are sens și produce emoție. El mi se pare că reușește o mare performanță artistică! Veriga slabă a spectacolului, însă, este Florin Ristei. Complet lipsit de talent actoricesc, cu o gestică și o mișcare scenică venită direct de la serbările școlare, rostind replicile artificial, Florin Ristei a aneantizat pur și simplu rolul Raoul de Chagny. Faptul că a fost incapabil să asume personajul s-a văzut cu atît mai clar cu cît ceilalți doi principali (Baianț și Nour), dar și toți secundarii, au jucat și au cîntat cu poftă, cu plăcere deplină, trăind fără opreliști interioare ceea ce aveau de făcut pe scenă. Ristei era singurul care nu credea nimic din ce spunea și făcea.
Ne puteți urmări și pe Google News
În ansamblu, a rezultat un spectacol străbătut de o energie artistică autentică, purtător de emoție și magnetism. Un spectacol de care te atașezi și pe care vrei să-l împărtășești. Cînd ieși din teatru, te gîndești imediat ce prieteni sau rude vrei să inviți cînd o să-l revezi. Nu am nici o îndoială, ”Fantoma de la Operă” va fi un ”very successful long-run” în repertoriul Operetei.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
Invitatii EVZ
Un sfert de secol de domnie: Jubileul ratat
