Până nu demult, Fabian obișnuia să sune la ușă de două ori, ca-ntr-un roman celebru. Astăzi, sună o singură dată. Sau de mai multe ori...
Iosif Anton Fabian are 53 de ani și e factor poștal din 1990. De 30 de an se scoală cu noaptea-n cap să ajungă la Oficiul Poștal 77, de la intersecția Bulevardului Mihai Bravu cu Baba Novac, ca să ia corespondența, ziarele și pensiile vârstnicilor.
Apoi o ia la talpă prin oraș. Face, zilnic, cel putin 15 kilometri, indiferent de vreme, anotimp și, mai nou, pe timp de carantină. Cel mai devreme termină treaba pe la trei după-amiaza, dar se întâmplă să se mai lungească la treabă.
„Schimb pantofii cam o dată la două luni, că se tocesc pingelele, depinde de vreme și anotimp”, se scarpină în cap Fabian care adaugă că Poșta Română le asigură, anual, încălțămimte de sezon. Adică pantofi sau bocanci. Nu prea le ajunge norma asta postașilor care merg pe jos ca infanteriștii pe timp de război.
La întrebarea dacă oamenii se feresc de el că, vorba aia, e unul dintre cei mai expuși contaminării cu Covid-19 – alături de medici, polițiști, jandarmi, taximetriști și reporteri – Fabian zâmbește și o dă pe bune: „Unii mă întâmpină cu teamă. Alții nu.
Culmea, vârstnicii nu sunt mai dificili ca tinerii. Avem, în schimb, probleme cu livrarea pensiilor. Acum se pun în plic. Înainte îi numărai omului banii în fața sa. Mi s-a întâmplat ca unii să nu mi-i mai ia din mână și să-mi ceară să le pun plicul cu pensia într-o cutie sau pe preș”.
Spune că pensionarii singuratici se poarta cu poștașii ca și cand ar fi copiii lor: „Unii dintre vârstnici nu ne mai deschid ușa decât noua, poștașilor. Adică mie. Suntem singurii care le mai facem câte o bucurie. Asta în general, dar pe timp de criză în special”.
Povestește că, nu de puține ori, i s-a întâmplat ca o bătrânică sau un moș să-l roage să le cumpere câte o franzelă sau un litru de lapte”.
Dar lumea îi face probleme când sună la interfon, pe la blocuri sau când bate la porțile caselor lor? Îi deschid sau îl ignoră? Zice că n-are necazuri d-astea, că are chei și cartele de interfon de la toate scările de bloc pe care le frecventează și scoate un mănunchi de chei din buzunar.
Se amuză: „Mi s-a întâmplat ca un bătrânel, care primise pensia pe card, și eu venisem să-i aduc talonul, să nu-mi deschidă ușa. Îi era frică. Da’, de regulă, oamenii îmi recunosc glasul și dacă vin «mascat»”.
Mai zice că facturile, scrisorile și ziarele la care au abonamente le pune în cutiile poștale: „Interacțiunea cu omul e foarte scurtă și rară, mai ales în perioada asta. Înainte mai stăteam de vorbă, că oamenii simțeau nevoia unei conversații. Acum, nu mai e așa…”.
Conchide: „Mi-e frică și mie, de ce să nu recunosc”. Apoi, Fabian o dă la întors, curajos: „Dar, nu prea tare…”.