Evenimentele de la vârful Bisericii Catolice s-au precipitat în primele zile ale noului an. Conflictul dintre „tabăra conservatorilor” și cea a „progresiștilor” s-a ascuțit.
De la începutul pontificatului său, Papa Francisc a încercat să impună o linie total diferită de a predecesorului său, Benedict al XVI-lea. O linie care încurajează migrația, ecumenismul, relativismul canonic, deschizând ușa spre o serie de „reforme”, precum eliminarea obligativității celibatului preoților, posibilitatea hirotonirii femeilor, acceptarea homosexualității etc.
Această linie, considerată extrem de periculoasă de către „conservatori”, l-a scos din izolarea în care se retrăsese pe Benedict, care a început să devină tot mai activ.
În legătură cu acest conflict, cu repercusiuni asupra Bisericii Catolice și a întregii civilizații occidentale, i-am adresat câteva întrebări lui Dan Ciachir, un bun cunoscător al scenei și culiselor Vaticanului.
EVZ: Domnule Ciachir, cum vedeţi episodul recent care i-a opus pe Pontiful Emerit Benedict al XVI-lea şi pe pontiful în funcţie Francisc I?... Care sunt rădăcinile acestui conflict? Chiar este vorba de un conflict sau este o exagerare a presei occidentale?
DAN CIACHIR: Voi începe cu rădăcinile conflictului despre care vorbiţi. Eu le-aş identifica într-o declaraţie a Papei Francisc formulată în urmă cu aproximativ un an. În condiţiile în care 2000 de preoţi catolici se răspopesc anual, părăsind sacerdoţiul, şi sute de biserici sunt desacralizate în Occident, Francisc I a spus că ia în considerare posibilitatea acceptării unor preoţi căsătoriţi în teritorii canonice foarte îndepărtate sau, mai pe româneşte, „la coada geografiei”.
Este, desigur, o declaraţie într-un fel revoluţionară, întrucât preoţii catolici au fost şi sunt celibatari. Foarte curând ar urma ca Pontiful să pună în aplicare proiectul său.
Pe acest fundal s-a tipărit la Editura Fayard o carte având titlul Des profondeurs de nos coeurs (Din adâncurile inimilor noastre), din care câteva fragmente reproduse în urmă cu câteva zile de ziarul „Le Figaro” au dezlănţuit nişte reacţii destul de vehemente în Italia. Iată ce scria în „La Stampa” din 15 ianuarie un important intelectual italian, Francesco Margiotta Broglio: „E vremea să ne întrebăm dacă Ratzinger este pe cale să devină un antipapă”. Şi tot el continuă pe acest ton: „Doi papi sunt prea mulţi în micul stat al Vaticanului, amândoi îmbrăcaţi în alb, cuvântul unuia sfârşind inevitabil prin a fi confruntat cu punctul de vedere al celuilalt: apare astfel riscul neplăcutei coexistenţe dintre un papă şi un antipapă. Un scenariu romanesc precum acela slobozit de penibilul amestec al lui Benedict legat de celibat.”
- Pare mai degrabă tonul unui pamfletar decât al unui reputat intelectual...
- ...care nu este numai profesor universitar, ci are şi însărcinarea de preşedinte al Asociaţiei pentru libertatea religioasă din Italia. Însă pe 16 ianuarie s-a produs un fenomen pe care Caragiale l-ar fi numit „Pupat toţi Piaţa Endependinţi”.
- În ce sens?
- Benedict al XVI-lea şi-a retras semnătura de pe cartea proaspăt apărută, publicată împreună cu Cardinalul Robert Sarah. Atât din fragmentele apărute în „Le Figaro”, cât şi din alte menţiuni, reiese că cei doi autori sunt în mod ferm pentru păstrarea principiului de celibat sacerdotal în Biserica Romano-Catolică. Iar în „La Stampa”, cei doi pontifi, amândoi îmbrăcaţi în alb, cum spunea profesorul Broglio din care am citat, apar îmbrăţişându-se la o zi diferenţă.
Puţin importă că secretarul şi omul de încredere al Papei Benedict l-ar fi convins pe acesta din urmă să-şi retragă semnătura. Ceea ce nu este un gest elegant, chiar dacă e făcut de un om în vârstă de 92 de ani.
Aş mai adăuga că anul trecut Benedict al XVI-lea a spus, într-un buletin al Arhiepiscopiei Münchenului – arhiepiscopie pe care a păstorit-o cu mulţi ani în urmă –, că fenomenul homosexualităţii este într-adevăr răspândit în Biserica Romano-Catolică actuală şi că aceasta e o consecinţă a descătuşărilor sexuale de la sfârşitul anilor ’60. Atunci obiceiurile dosnice au început să pătrundă în seminariile catolice. În momentul în care Benedict a făcut această afirmaţie, au fost ziarişti, îndeosebi francezi, care au spus că se confirmă cele scrise într-o carte, Sodoma, foarte critică la adresa Bisericii Romane.
- Aşadar, e vorba şi de alte lucruri, nu numai de volumul de pe a cărui copertă Benedict şi-a retras semnătura.
- Întocmai. Cardinalul Sarah a demonstrat însă că Pontiful Emerit este coautor cu acte în regulă al cărţii care a iscat dihonie. În problema celibatului, avem o carte anterioară a Cardinalului Robert Sarah, apărută în urmă cu un an tot la Editura Fayard, sub forma unui dialog purtat de cardinal cu publicistul francez Nicolas Diat. Cartea se intitulează Se apropie seara şi ziua amurgeşte, titlul fiind extras din Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 29, aflat la sfârşitul acestui text sacru. Este vorba de pelerinii spre Emaus care îi cer călătorului care li se alătură – şi care este în realitate Hristos cel Înviat: „Mane nobiscum domine/ Quoniam advesperascit/ Et inclinavit dies”.
- Ce ne puteţi spune despre Cardinalul Robert Sarah?
- Cardinalul Sarah provine din Guineea, unde s-a născut în anul 1945, într-o familie modestă. Şi-a început pastoraţia în condiţii grele sub regimul lui Sekou Touré, prietenul liderului sovietic Hruşciov, care a ajuns şi în România în ultimii ani ai regimului Dej, pare-mi-se în 1962. Papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat pe Robert Sarah la rangul de arhiepiscop, acesta aflându-se la Vatican de două decenii. În anul 2014, actualul pontif Francisc I l-a aşezat în fruntea Congregaţiei pentru cultul divin, aşadar într-o demnitate eclezială foarte înaltă.
- Apare aici deosebirea dintre vederile Cardinalului Sarah şi cele ale Papei Francisc legat de celibatul preoţilor?
- Apare din plin. Robert Sarah, care este un strălucit teolog şi, totodată, un intelectual cu o reflexie diamantină, este pentru păstrarea rânduielilor specifice Bisericii Romano-Catolice în materie de celibat. Aceste rânduieli sunt însă şi paradoxale, întrucât greco-catolicii au preoţi căsătoriţi, la fel ca şi maroniţii din Orientul Apropiat.
Totodată, chiar şi Cardinalul Sarah ocoleşte un adevăr: acela că până la Sinodul IV Calcedon din anul 451 au existat chiar şi episcopi căsătoriţi, iar călugărirea ulterioară a episcopilor a avut raţiuni administrative: ca familiile acestora să nu risipească averea Bisericii. Episcopi căsătoriţi există în prezent în Biserica Anglicană; în jargonul eclezial, anglicanii fiind numiţi „catolici fără papă”. Atât Papa Benedict, cât şi Cardinalul Sarah vor să se respecte celibatul sacerdotal, ceea ce contravine intenţiei lui Francisc I de a hirotoni, ca soluţie de avarie, preoţi căsătoriţi.
Dar celibatul clericilor nu este singurul domeniu în care Benedict al XVI-lea şi Robert Sarah se deosebesc de pontiful lor, Francisc I. Aşa cum se ştie, Francisc I este un sprijinitor al migraţiei, pe când Sarah, deşi african de baştină, are o părere diametral opusă. El socoteşte că africanii nu trebuie să moară prin frigiderele vapoarelor care îi transportă spre Europa şi, citez, „Europa nu trebuie să devină mormântul Africii. Prieteni apropiaţi mi-au vorbit de tineri provenind din Africa morţi în frigiderele vapoarele care transportau banane. Barbaria nu mai poate să dureze. // În Europa, migranţii sunt privaţi de orice demnitate. Fiinţe umane aruncate în lagăre şi condamnate să aştepte fără să dispună de existenţa lor. În Franţa, jungla de la Calais (o fostă rezervaţie pentru migranţi, n.n) a fost o ruşine. Cum vreţi ca un om fără lucru să-şi găsească o autentică împlinire? Dezrădăcinarea culturală şi religioasă a africanilor aruncaţi în ţări occidentale, care traversează ele însele o criză fără precedent, este un lucru terifiant. // Singura soluţie durabilă ar fi dezvoltarea economică a Africii. Şefii de stat de pe continentul meu au o mare responsabilitate.” (p. 310)
- Într-adevăr, nu e vorba numai de o deosebire de păreri, ci de două atitudini radical opuse. Constat, totodată, că acest cardinal este într-adevăr la curent cu situaţia migranţilor...
- ...şi mai este la curent, într-un mod mai degrabă lucid decât virulent, cu un fenomen atât de evident astăzi şi care mă determină să-l citez din nou: „La originea prăbuşirii Occidentului se găseşte o criză culturală şi identitară. Occidentul nu mai ştie cine este, fiindcă nu mai vrea să ştie cine l-a modelat, cine l-a constituit aşa cum a fost şi cum este. Numeroase ţări îşi ignoră astăzi propria istorie. Această autoasfixie conduce în mod natural la o decadenţă care deschide drum noilor civilizaţii barbare.”
S-ar putea ca lectorii acestei cărţi să fie surprinşi de faptul că Robert Sarah declară că familia este mult mai aproape de normalitate în Rusia decât în Marea Britanie, de pildă, şi că ruşii au asigurat în Siria libertatea creştinilor. Sarah nu evită să-l incrimineze pe fostul preşedinte Obama, spunând că a crezut că le dă libertate sirienilor şi aceştia s-au ales cu o ţară distrusă şi cu atâta suferinţă. Totodată, Cardinalul Sarah are precizia formulărilor aforistice: „Omului postmodern, spune el, îi place să distrugă. Este atras de lucrurile morbide. Din acest punct de vedere, arta contemporană este semnificativă. Urâtul este iubit şi exaltat, virusul oribilităţii se răspândeşte neîncetat; incomprehensibilul succede armoniei” (p. 366).
- Îmi spuneaţi, înainte de a începe această convorbire, că în cartea Cardinalului Robert Sarah, între teologi şi scriitori de elită, este pomenit şi compatriotul nostru Eugen Ionescu.
- Într-adevăr, cardinalul se referă la volumul său Antidotes. La un moment dat, Sarah îi recită interlocutorului său Nicolas Diat un sonet al lui Baudelaire din Florile răului, şi asta mi-a amintit de un interviu cu fostul preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing, care, spre sfârşitul unui interviu la postul de televiziune France 2, a recitat impecabil un poem – desigur, nu acelaşi – din Florile răului.
Reîntorcându-ne la cartea lui Robert Sarah Se apropie seara şi ziua amurgeşte, trebuie să vă spun că am găsit acolo câteva meditaţii asupra tăcerii cu nimic mai prejos de meditaţiile pe aceeaşi temă ale lui V. Pârvan din Memoriale. O să reproduc un scurt pasaj pentru a-mi ilustra afirmaţia: „Tăcerea este mai importantă decât orice altă lucrare omenească. Fiindcă Îl exprimă pe Dumnezeu. Adevărata evoluţie este efectul tăcerii; ea ne conduce spre Dumnezeu şi semeni, spre a ne pune cu smerenie şi generozitate în slujba lor.” (p. 321) „Zgomotul este fratele geamăn al minciunii. Tăcerea e reşedinţa adevărului, locuinţa lui Dumnezeu.” (p. 319)
Mă opresc aici în speranţa că această carte va fi tradusă şi în ţara noastră, mulţumindu-i unui distins matematician român cu o frumoasă carieră academică la Paris, care mi-a trimis acest strălucit volum.