Sute de lucrători vor fi disponibilizaţi vineri, pentru a le face loc şomerilor britanici.

"Pasagerii pentru cursa Bucureşti - Luton - Londra sunt rugaţi să se prezinte la poarta 3", se aude o voce somnoroasă în difuzoarele micuţei aerogări din Băneasa. E dimineaţă în România, iar lumea se îmbulzeşte să părăsească ţara cu o cursă low cost, la care biletele sunt fără loc rezervat, dar ieftine, dacă le cumperi din timp. Cu bagaje voluminoase şi însoţit de copii de toate vârstele, un grup impresionant de romi îşi face loc în stil propriu, făcând gălăgie. Ceilalţi călători îi privesc pasivi. După trei ore de zbor, avionul aterizează la Luton. Romii, pe care criza economică pare să nu îi afecteze, trec rapid de vamă şi se risipesc instantaneu. Ei se alătură astfel celor aproape 20.000 de români care se află, potrivit unor date neoficiale, în Anglia. „Olympic Park“

Pe lângă romi, care în cele mai multe cazuri au preocupări dubioase, pe teritoriul Angliei se află şi foarte mulţi muncitori români. „Englezii nu fac diferenţa între ţigani şi români. Doar avem aceleaşi paşapoarte“, ne trezeşte din visare Doru, un tânăr ardelean aflat la Londra de cinci ani. Doru lucrează de mai bine de un an la şantierul din Stratford, undeva în estul Londrei, acolo unde, în 2012, va fi organizată cea de-a 30-a ediţie a Jocurilor Olimpice de vară.

Pentru cele câteva sute de români care lucrează la „Olympic Park“, vineri va fi ultima zi de muncă. Ei vor fi daţi afară şi înlocuiţi cu muncitori britanici care, după începutul crizei economice, au ajuns şomeri. Motivul oficial îl constituie faptul că românii nu au „blue-card“, nişte legitimaţii albastre care le-ar da dreptul la muncă în continuare. „Asta e discriminare. Ştiţi de ce spun asta? Pentru că se aplică doar românilor şi bulgarilor, deşi suntem şi noi membri ai Uniunii Europene“, spune Doru. „Cei mai mulţi dintre noi avem acele «yellow-card» care ne dau dreptul la muncă, dar care nu îţi oferă foarte multe beneficii. Dacă ne cer «blue-card», de ce nu ne ajută? Pentru asta ar trebui să ni se facă fiecăruia contracte, nu să venim prin firme şi să ni se permită o aplicaţie în acest sens“, continuă să povestească, supărat, ardeleanul.

„Vă rog să nu-mi daţi numele. Nu vreau nici poze! Nu vă supăraţi, dar îmi e teamă. Pentru mine şi pentru viitorul meu, aici, în Anglia. Uitaţi, ar fi trebuit să vin la întâlnirea cu dumneavoastră alături de cel puţin alţi zece colegi. S-au răzgândit toţi! Nu vor să aibă necazuri“, ni se confesează Doru, care ne invită să vedem, de la mare distanţă însă, şantierul. Locul de muncă al celor peste 3.000 de oameni angajaţi în acest moment pare o bază militară. Accesul se face doar pe baza legitimaţiei de serviciu, iar gardul construit special fereşte şantierul de curioşi. Englezii vor să surprindă şi ei lumea peste trei ani şi jumătate, aşa cum au făcut-o chinezii în vara acestui an, iar în acest scop au nevoie de discreţie totală. „Cei care au plecat aveau lacrimi în ochi“ Locul pe care se construieşte parcul olimpic şi care măsoară peste 30 de kilometri pătraţi a găzduit până nu demult un garaj de autobuze. Tot aici s-a depozitat o parte din pământul escavat în timpul construirii Eurotunelului de sub Canalul Mânecii.

Povestea românilor care lucrează aici („300-350 doar în zona unde lucrez eu, dar sunt mai mulţi“, precizează Doru) a început acum un an. „Am făcut cele mai grele munci. De la decopertare şi până la spălatul pământului. Acum, când a început construcţia obiectivelor şi e mult mai uşor şi mai frumos, suntem daţi afară. Unii români au plecat deja. Aveau lacrimi în ochi. Pentru ei, acest serviciu însemna totul. Chiar şi aşa, nu au vrut să vorbească! Eu, unul, vă spun sincer, am unde să mă duc, îmi găsesc de lucru, dar am vrut să ne asculte cineva“, oftează Doru.

O frică teribilă faţă de „stăpânire“ sălăşluieşte în oasele acestor români. Spaima îi determină să tacă şi să înghită toate umilinţele posibile, fără să se gândească măcar că pot lupta pentru drepturile lor. Ar vrea să se scrie, să se afle despre problemele cu care se confruntă, dar să lupte alţii pentru ei. N-au curajul să-şi asume punctul de vedere.   Doru, muncitor român la şantierul olimpic din Londra: " Am făcut cele mai grele munci. Acum, când a început construcţia obiectivelor şi e mult mai uşor şi mai frumos, suntem daţi afară. Unii români au plecat deja."

BANI   Salariu de 450 de lire pe săptămână

Toţi românii angajaţi la „Olympic Park“ au trecut de interviurile de la „Home Office“, instituţia care triază muncitorii. La Stratford, programul de lucru începe la 7.00 şi se încheie la ora 17.00. „Vara, când ziua era mai lungă, munceam până la ora 19.00. Uneori veneam şi sâmbăta, de dimineaţă până pe la ora 16.00“, dezvăluie Doru. Ora de lucru este recompensată cu 9 lire sterline (aproximativ 10,35 euro), iar salariile sunt încasate săptămânal. Şoferii de pe basculantele şi utilajele din şantier pot încasa chiar şi 16 lire pe oră. „Una peste alta, poţi să ajungi la 450 de lire pe săptămână, sumă din care se scad taxele, vreo 20 la sută. Nu e chiar rău, deşi munca e grea“, se declară satisfăcut Doru. În zona în care lucrează interlocutorul nostru, pământul e considerat toxic. Din acest motiv, oamenii care lucrează la spălarea humei sunt îmbrăcaţi în costume de protecţie de unică folosinţă.

SPERIAŢI. Românii s-au plâns, dar n-au avut curaj să-şi arate chipul Foto: Adi Dobre DEMERS „Am sunat degeaba la ambasadă“   „Vor plânge după români, asta e sigur“, se consolează Doru. „Şefii de echipă, în marea lor majoritate irlandezi, dar şi directorii englezi au încercat să facă totuşi ceva pentru noi. Au văzut că suntem harnici şi că ne vedem de treabă, că suntem buni meseriaşi şi că nu ne lungim în pauzele de masă, aşa cum fac ceilalţi, iar acum nu vor să ne piardă. Am sesizat chiar şi sindicatul la care cotizăm câte două lire sterline pe săptămână, dar în zadar. Nimeni nu ne bagă în seamă. Am sunat la Ambasada României din Londra. Degeaba. N-am primit niciun răspuns“, se lamentează Doru.

„ACASĂ“   Cu chirie în cartierul Walthamstow   Între timp, am ajuns în Walthamstow, un cartier din nord-estul Londrei, unde locuieşte interlocutorul. „E ceva mai ieftin decât în alte părţi“, ne explică el. Într-un cartier vechi - cu case lipite una de cealaltă, tipic englezeşti, cu un singur etaj -, Doru locuieşte alături de alţi patru români. Doi dintre ei sunt chiar căsătoriţi.

Doar Doru lucrează la „Olympic Park“, dar toţi cunosc situaţia românilor de-acolo. Imobilul are cinci camere. Locatarii împart holurile, baia, bucătăria şi micuţa curte din spatele casei. În ciuda aglomeraţiei, e curăţenie. „Contrar aşteptărilor, pentru că e deja de notorietate faptul că românii se mănâncă între ei peste tot, noi ne înţelegem bine“, susţine Gabi, un tânăr din Ploieşti care lucrează pe un alt şantier londonez. Vecinii se strâng în jurul nostru. Nu le vine să creadă că un jurnalist român se interesează despre problemele lor. Fără viză în Anglia

„Făcusem chiar pariu că nu veniţi. Acum trebuie să dau berea“, spune amuzat Claudiu, un ardelean de pe Valea Târnavelor. „Unde se face vinul ăla bun“, completează el. Nimeni nu vrea să fie însă fotografiat şi nici nu doreşte să-şi vadă numele complet în ziar. „Nu ne întrebaţi de ce. Nici noi nu ştim... E o frică patologică, moştenită, probabil din vremurile comuniştilor, de la părinţi“, crede Gabi.

„Eu am avut probleme mai de mult, când am intrat fără viză în Anglia“, se bagă în vorbă şi nea Vasile, un om la 50 de ani, veteranul apartamentului, originar din Dobrogea. Nea Vasile, „adoptat“ de irlandezi

Nea Vasile lucrează tot în construcţii şi a fost „adoptat“ de nişte irlandezi care îl tratează cu deosebit respect. „Am fost acasă şi am vrut să mă angajez. Mi s-au oferit 700 de lei pe lună. Ăsta e salariu? Toţi ne-am întoarce acasă, dacă am avea condiţii decente. Aici, de bine, de rău, suntem bine“, punctează nea Vasile, care continuă cu o poveste despre disperarea unor compatrioţi de a-şi găsi de lucru: „Sunt şi români care stau la colţ de stradă şi aşteaptă cât e ziua de mare să vină un patron să-i ia la muncă, aşa, cu ora. Săptămâna trecută, într-o îmbulzeală, românii s-au tăiat cu cuţitele. Şi pentru ce? Pentru 3-4 lire pe oră, cât li se oferă!“.

Pentru casa în care locuiesc, cei şapte români plătesc o chirie de 1.300 de lire pe lună (aproximativ 1.600 de euro). „La toate astea se adaugă 600 de lire cheltuieli curente“, ne explică ardeleanul Claudiu.

Fiecare român mai dă, săptămânal, 30 de lire pe transport şi alte 60 de lire pe mâncare. „Cumpărăm de la supermarket şi ne gătim fiecare. Nu mâncăm la comun, pentru că ştiţi cum e, fiecare are gustul său. Avem aici, în curte, şi un grătar, de care însă ne-am cam săturat. La colţul străzii e un magazin românesc, de unde se pot cumpăra mici şi alte preparate de-ale noastre, chiar şi bere românească, dar parcă nu mai avem chef de nimic. Se apropie sărbătorile şi eu, unul, vreau să merg acasă“, menţionează nea Vasile. „Eu rămân aici, la Londra. Fac un brad şi plec cu colindul pe la alţi români“, adaugă Doru.

Ardeleanul a primit acum câteva zile un pachet de acasă. Mai aşteaptă unul, în Ajunul Crăciunului: „Vin şoferii de TIR de prin părţile noastre. Ne aduc câte o geantă, iar noi le plătim la destinaţie. Cât ne lasă inima. Ultima oară am dat 30 de lire. Am primit şi vin, încă e tulbure“.

Claudiu, muncitor român în Anglia: "Când vedem nebunia din ţară, parcă prindem puteri şi continuăm aici. E greu, să ştiţi. Credeţi că e careva dintre noi care ar vrea să se chinuiască pe-aici? Dar ce să facem? Mai stăm câţiva ani şi ne întoarcem cu un ban câştigat cinstit." UN SFAT   „Să nu cumva să întoarceţi capul!“ La televizorul amplasat la parterul casei, pe o terasă transformată în cameră de zi, românii văd toate canalele de-acasă. „Ne-am adus parabolică şi ne uităm la tot. Când vedem nebunia din ţară, parcă prindem din nou puteri şi continuăm aici, departe de casă. E greu, să ştiţi. Credeţi că e careva dintre noi care ar vrea să se chinuiască pe-aici? Dar ce să facem? Mai stăm câţiva ani şi ne întoarcem cu un ban câştigat cinstit. Trebuie să ne înţelegeţi de ce n-am vrut să ne faceţi poze şi nici să ne dăm numele întreg“, încheie Claudiu. La plecare, românii ies cu toţii în pragul casei. Ar mai vrea să spună ceva, dar emoţia le gâtuieşte vocea. Până la staţia de metrou Walthamstow Central e ceva de mers. În zonă, alături de imigranţi veniţi din toate părţile fostului Imperiu Britanic, românii încearcă să trăiască. Pe stradă se aud la tot pasul cuvinte în limba română. „Să nu cumva să întoarceţi capul. E mai bine aşa“, mai spune, din urmă, Gabi ploieşteanul.

Corespondenţă din Londra