Explozia rețelelor sociale are un efect direct asupra comportamentului nostru. Ecranul telefonului sau al laptopului poate comunica extrem de eficient, dar poate corupe la fel de uşor, prin ceea ce se comunică sau prin felul în care sunt transmise informaţiile, avertizează specialiștii.
Psihologul Călin Horia Bârleanu de la Clinica ALIAT Suceava consideră că fenomenul rețelelor sociale are rădăcini adânci, funcționând atât ca ritual cât și în relație cu timpul. Odată cu explozia rețelelor sociale a venit momentul ca natura timpului, aşa cum a fost el conceptualizat iniţial - privit ca absolut sau universal - este pusă din nou şi din nou în discuţie, atât de fizicieni, cât şi de antropologi sau de psihologi.
Rețelele sociale prelungesc o căutare de tip ritualic
Măsura timpului ţine de fiecare individ, experienţele fiind extrem de diferite, iar intimitatea cu lumea, exterioară sau interioară, este arareori aceeaşi. La fel de puţin cunoscut este un ritual iniţiatic, practicat de lumile cu trăsături arhaice şi care trimitea tinerii în sălbăticie, nu pentru a supravieţui, ci pentru a descoperi, prin intermediul căutării, noi resurse şi dimensiuni ale propriului Eu. Cumva, ca vestigiu psiho-comportamental, timpul şi căutarea de tip ritualic s-au păstrat ca elemente esenţiale ale vieţii noastre.
Psihologul Călin Horia Bârleanu
Este arhicunoscută experienţa intimă a timpului care pare că „zboară” atunci când executăm o acţiune plăcută. După cum opusul este la fel de valabil: suferinţa sau simpla neplăcere face ca timpul să se scurgă altfel. Uneori apare senzaţia de îngheţare completă a lui, astfel încât starea de anxietate capătă proporţii hiperbolice. Un maraton pentru un sportiv antrenat este o provocare, chiar plăcută uneori, în vreme ce pentru un amator care se angajează în cursă fără să ştie ce îl aşteaptă, aceeaşi cursă este cu mult diferită. Experienţa celor doi este diferită şi va fi rememorată în funcţie de trăirile individuale. Timpul asociat plăcerii şi adrenalinei se scurge cu o altă viteză, în vreme ce suferinţa, fizică sau psihică, îl încetineşte în ceea ce unii descriu ca „perioadă infernală”, „de foc” sau „de coşmar”.
Cum ne corupe ecranul?
Studii de neurologie au arătat în trecut că subiecţii manifestă la testarea EEG, în timp ce privesc un ecran, semnale specifice meditaţiei sau relaxării profunde, atunci când sugestiile au capacitatea de a pătrunde mai eficient în cele mai profunde straturi ale psihicului. Ceea ce pune ecranul luminos, colorat şi plin de informaţii de tot felul într-o postură ingrată. El poate comunica extrem de eficient, dar poate corupe la fel de uşor, prin ceea ce se comunică sau prin felul în care sunt transmise informaţiile. Astăzi, prin intermediul ecranului, interacţionăm cu generozitate, schimbând idei, sentimente, GIF-uri şi alte imagini. Comunicarea nu pierde nimic în afara factorului uman. Şi, mai spun alţi specialişti în comunicare, ar mai pierde 70% din mesaj, care se emite nonverbal şi care devine inaccesibil în reţeaua socială.
Prin rețele căutăm calea cea mai simplă de validare
Dependenţa asociată cu reţelele sociale este una subtilă. Se leagă de felul în care acestea hrănesc o serie de emoţii sau nevoi, pe o cale rapidă, de tip fast food. Nu ecranul în sine este cel care ne ţine blocaţi în acelaşi comportament, ci căutarea şi nevoia de a găsi, pe calea simplă, scurtă, ceva ce ne-ar putea aduce armonie şi linişte. Un vechi ritual, identificabil prin marile texte şi epopei, de rătăcire, este adaptat în contemporaneitate. Mişcarea în plan fizic a fost redusă, acum, la modul absolut. Introspecţia şi revelaţia, componenta iniţiatică devin în faţa ecranelor simple căutări care, uneori, vorbesc despre nevoi la fel de simple: de validare.
Selfie-ul sau obsesia perfecțiunii
Polemica pe reţelele sociale este mai aprinsă ca niciodată, nu doar în context pandemic, ci în contextul comunicării rapide şi a schimbului de idei, caracterizat de intoleranţă şi grabă. Ceea ce nu putem fi, din varii motive, în afara ecranului, devenim cu repeziciune atunci când interacţionăm în cadrul unei reţele sociale. Obsesia pentru perfecţiune, de la fenomenul selfie la compulsia de a ne prezenta vieţile în cele mai mici detalii - până la meniul primit în restaurant - a devenit sursa unor complexe şi suferinţe care ar fi putut fi evitate. Beneficiile aduse de ecrane sunt comparabile cu beneficiile aduse de orice dispozitiv care, odată utilizat în exces, poate deveni toxic.
Articole mai vechi sugerează că viaţa bogată în reţelele sociale nu primeşte întotdeauna un corespondent în realitate şi, mai mult, uneori se asociază depresiei declanşate de permanenta fericire pe care o observăm la ceilalţi. Da, de la Lacan încoace, trăim prin comparaţie, prin intermediul celorlalţi.
Prin comparație, realitatea noastră devine frustrantă. Depresia e la un pas
Aflăm despre noi că suntem într-un fel sau altul doar după ce ne raportăm la ceilalţi. Iar dacă vedem fericire şi efuziuni pline de prosperitate în fiecare postare, realitatea noastră, odinioară satisfăcătoare sau chiar îndestulătoare, devine sursă de frustrare. Căutarea sensului, atât de importantă pentru echilibrul emoţional, căutare care este la fel de importantă ca însăşi destinaţia, identificarea unui scop în viaţă, se transformă în compulsie. Adică devine căutare de dragul căutării, fără miză, în absenţa oricărui proces de metamorfoză şi evoluţie.
„Tempus fugit” primeşte, prin intermediul micilor ecrane, poate cea mai bună definiţie de până acum. Atât de cunoscutul dicton antic a intuit că timpul este diferit pentru fiecare dintre noi, dar şi că el se scurge diferit, în percepţia lui, în funcţie de ceea ce facem. El poate îngheţa, blocat, inert în mişcarea-i neobosită, sau poate prinde viaţă, fie că suntem singuri, fie că împărtăşim compania altor oameni, conchide psihologul Călin Bârleanu.