CONFESIUNI. Cineastul francez de origine lituaniană premiat cu Oscar pentru "Artistul" a vorbit pentru EVZ şi despre cum a lucrat cu actorii la un film mut.
Înainte să ajungă la Oscar şi să fie recompensat cu numeroase statuete, "Artistul" a debutat la Cannes, inclus fiind în Competiţie pe ultima sută de metri şi alegându-se cu Premiul pentru cel mai bun actor (Jean Dujardin). Pe Croazetă, regizorul Michel Hazanavicius a explicat pentru EVZ cum s-a documentat înainte să scrie scenariul, cum a lucrat cu câinele Uggie şi de ce îi place mai mult când americanii filmează Parisul. EVZ: Când te gândeşti la un film mut alb-negru, pare plictisitor şi fără cârlig la public. Dar "Artistul" e foarte amuzant şi ataşant. Care e secretul? Michel Hazanavicius: Nu există niciun secret. Există doar o eroare. Cea pe care ai făcut-o tu, crezând că va fi plictisitor. Dacă eşti familiarizat cu filmele mute, ştii că există multe capodopere printre ele, multe care nu sunt plictisitoare. Sunt şi melodrame, comedii, filme de acţiune. Printre filmele mute se numără pelicule din toate genurile, unele extrem de frumoase. Ştiu că această prejudecată, cum că oamenii vor fi speriaţi că filmul e plictisitor, este cel mai mare duşman al nostru. Cu asta trebuie să ne luptăm. Cine poate spune în ziua de azi că Charlie Chaplin e plictisitor? Nu că mă compar cu el, mă refer doar la acelaşi "format". "Artistul" e pur şi simplu diferit. Dar diferit nu înseamnă plictisitor. Acum se vorbeşte de tranziţia de la cinemaul clasic la 3D, filmul tău e despre tranziţia de la filmele mute la talkies. E o coincidenţă? Da, una subconştientă. Opinia mea este că nu e vorba de tranziţia către 3D sau către talkies, ci o tranziţie mai importantă, în termeni de viaţă. Cred că în ultimul secol ceva s-a schimbat – ritmul vieţii umane şi ritmul schimbării lumii. Cel de-al doilea e mai rapid decât primul. În secolul al XIX-lea, te năşteai într-o lume şi mureai în aceeaşi lume, nimic nu se schimba. Acum te naşti într-o lume şi când mori acea lume e complet schimbată. Asta e ceva foarte nou. Schimbările astea rapide îţi pot afecta toată viaţa – jobul, cuplul, familia. Viaţa lumii e mai rapidă decât a ta.
Totuşi să faci film mut în ziua de azi pare o sinucidere comercială. A fost dificil să găseşti un producător interesat de acest proiect?
"Sinucidere" e un termen puţin prea tare, "riscant" ar fi mai potrivit. Bine, nu riscant pentru mine, ci pentru producători. Nu a fost nevoie decât de voinţa de a face acest film. Acela a fost "motorul". Mie mi s-a părut uşor, aveam în mine acea voinţă. Apoi am găsit un film real, un film în carne şi oase la finalul procesului. Îmi imaginez că dacă toţi lucrăm cum trebuie, va ieşi un film bun. Nu e la fel pentru producător. El trebuie să se încreadă în alţii. Eu unul nu sunt nebun, dar cred că Thomas Langmann (principalul producător – n.r.) e!
Şi cum l-ai convins să se implice în "Artistul"?
El voia realmente să lucreze cu mine, mi-a propus de mai multe ori să lucrez la filmul pe care vrea să îl facă el, un remake al lui "Fantomas". L-am refuzat de vreo 300 de ori şi i-am arătat ce voiam eu să fac. Mă întâlnisem deja cu câţiva producători şi aveam sentimentul că nu va fi uşor să fac "Artistul" cu ei. Pentru că toţi îmi spuneau că nu vom găsi bani ca să finanţăm filmul. Aşa că m-am dus la Langmann şi i-am zis: "Bine, o să fac «Fantomas» dacă vrei, dar îl fac alb-negru şi mut". A rămas şocat. Apoi m-am mai gândit şi l-am refuzat din nou. Iar el mi-a spus la telefon: "Bine, dacă vrei să faci un film alb-negru şi mut, eu te susţin". Aşa că i-am răspuns să mă lase să lucrez la o poveste. Nu voiam să fac un film conceptual, care să fie prea lung. Aşa că am lucrat cam o lună jumătate şi apoi i-am arătat povestea, iar el s-a îndrăgostit de ea şi a dat undă verde proiectului.
Câtă documentare a trebuit să faci înainte să regizezi "Artistul"?
Cum a fost diferit lucrul cu actorii la un film mut? Pentru mine a fost diferit pentru că voiam ca ei să facă aceeaşi muncă pe care o fac de obicei. Ştiu că ei au lucrat diferit. Ambiţia mea era să le spun că eu îmi asum responsabilitatea, eu mă îngrijesc de spunerea poveştii, nu vă faceţi voi griji legate de asta! Voi trebuie doar să fiţi personajele şi să respectaţi situaţiile.
Asta e tot ce vreau de la voi. De exemplu, le-am pus muzică la filmări, iar ei pur şi simplu au urmat-o, le inducea o anume stare. Ei au jucat natural, nu ca în anii '20. Dar ţie ţi se pare că sunt rupţi din acea perioadă pentru că seamănă cu ceea ce asociai tu cu anii '20. Dar ei de fapt nu se mişcă mai repede, cum trebuiau să facă actorii din acea perioadă. Când fiica mea avea cinci ani, m-a întrebat dacă atunci când m-am născut eu lumea era alb-negru. I-am spus: "Nu, lumea era color". Ce vreau eu să spun că reprezentarea perioadei e mai importantă decât perioada. Iar meseria mea nu e să fiu fidel perioadei, că doar nu fac documentar, ci să fac film de ficţiune. Aşa că am încercat să îi ajut pe actori. De pildă, când personajul George Valentin decade, i-am cerut designerului de costume să îi facă haine mai largi, care să dea impresia că omul s-a micşorat cumva, că nu mai e la fel de frumos ca odinioară.
Cum l-ai cooptat pe John Goodman? Pur şi simplu i-am trimis scenariul. L-a citit şi a cerut să ne întâlnim. Aşa că ne-am întâlnit la casting, se pare că proba pe care am dat-o a fost bună (râde)! Şi-mi tot spunea (aici Hazanavicius îi imită vocea lui Goodman – n.r.): "Uau, ce film ai aici! Ce film!". Iar eu îi spuneam să aibă răbdare, că doar nu l-am realizat încă. El spunea: "Scenariul e uriaş! Dacă mă vrei pentru rol, sunt omul tău!". Am petrecut trei minute împreună şi am bătut palma. Mult mai greu a fost cu James Cromwell (cel care îl interpretează pe valetul şi şoferul lui George Valentin – n.r.), care e cerebral, un intelectual sadea. Tatăl lui (cineastul John Cromwell – n.r.) a venit la Hollywood în 1926, parcă, şi a lucrat ca scenarist la filme mute. Când m-am întâlnit cu James, am discutat două ore şi mi-a pus multe întrebări la obiect: "De ce vreau să fac acest film?", "Ce înseamnă filmul mut pentru mine?", "Care e semnificaţia tăcerii?" şi "De ce mă vrei pe mine pentru acest personaj?". Şi, la sfârşit, după ce a fost de acord să joace, a glumit spunându-mi: "Bine, o să fiu eu starul feminin din acest film". Cum ai lucrat cu câinele Uggie? Nu ştiu dacă să spun adevărul... Am lucrat folosind "strategia cârnatului". Dacă ai doi cârnaţi, poţi să faci ce vrei cu acel câine. Îi spuneam şi lui Jean (Dujardin – n.r.) că cel mai frumos compliment care mi se poate face este să mi se spună că acel câine e un actor desăvârşit. Ştiu că nu e actor, e câine pe bune (râde). Când voi vedeţi câinele care încearcă să salveze un personaj de la sinucidere, e de fapt câinele care vrea să obţină un cârnat... Îmi pare rău să îi stric aşa imaginea, dar ăsta e adevărul. Şi cred că e o metaforă bună pentru ce înseamnă actoria în general. Te-am putea numi un cineast nostalgic? Nu, n-aş zice. Este adevărat însă că nu mă fascinează să îmi filmez cartierul. N-am nimic împotriva regizorilor care fac asta. Nu mă prea inspiră Parisul de azi. Mă distrează mult mai mult când îl filmează americanii. Printre care se numără Woody Allen? Da, şi el. Lor nu le e frică de clişee. Sunt capabili să filmeze cât mai aproape de Sena, unde orice parizian ştie că pute îngrozitor. Asta e, noi, francezii, nu putem face asta.
După vizionarea de ieri, filmul tău pare a fi un favorit la premii. Cum ţi se pare asta? Foarte mulţi oameni sunt nebuni aici, cel puţin pe perioada festivalului. Sunt pregătit şi pentru bune, şi pentru rele. Încerc să fiu nu distant... Mai degrabă să nu fiu luat pe sus de frenezia premiilor. Povestea e frumoasă şi până aici. A fost un film greu de făcut. Proiecţia de la Cannes a fost un certificat de naştere reuşit pentru acest film. N-am nevoie de mai mult. Dacă vin şi premii, bine. Dacă nu, nu.
<iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/QSVcFC6Iz3c" frameborder="0" <link allowfullscreen></iframe> CITIŢI ŞI:
- PREMIILE OSCAR 2012: "Artistul" este Cel mai bun film al anului. Meryl Streep şi Jean Dujardin, Oscar pentru cei mai buni actori | FOTO