Ordinea liberală europeană care a apărut după al Doilea Război Mondial și s-a răspândit după prăbușirea Uniunii Sovietice a fost atacată atât din interior, cât și din exterior în ultimii ani.
Două momente derulate după 2000 au pus presiune pe proiectul european: criza datoriilor europene de la începutul anilor 2010, urmată de criza refugiaților/migranților din 2015. Ambele au alimentat ascensiunea partidelor de extremă-dreapta și populiste în toată Europa și, pentru o perioadă, a ridicat întrebări cu privire la supraviețuirea pe termen lung a uniunii. Rezultatul șocant al referendumului britanic privind Brexitul din 2016 s-a adăugat la aceste preocupări. De ce au cerut englezi să iasă din UE? Sunt oare acele solicitări sau o parte din ele relevate și pentru alte state astăzi?
Brexitul a avut loc deoarece alegătorii britanici au avut trei preocupări semnificative. Ei nu au vrut să intre în zona euro și să renunțe la independența monetară, dar, în același timp, s-au temut că rămânerea în afara zonei euro le-ar fi slăbit ponderea politică la Bruxelles și, eventual, i-ar fi făcut vulnerabili la valuri nedorite de reglementare bancară venite din Banca Centrală Europeană (BCE). Ei erau, de asemenea, din ce în ce mai îngrijorați de dinamica interioară care caracterizează instituțiile de la Bruxelles, adică de transformarea unui proiect european original consacrat liberului schimb, liberului capital și mișcării forței de muncă într-un plan pentru un „superstat” de planificare tehnocratică gestionat din ce în ce mai mult de o birocrație puternică și costisitoare.
Nu în ultimul rând, publicul britanic a fost încurajat de ideea că politicile Bruxelles-ului ar putea ”inunda” Marea Britanie cu un flux nerestricționat de imigranți din întreaga lume. În schimb, principalul argument invocat de cei care doreau rămânerea în uniune a avut de-a face cu economia. Ei credeau că legăturile economice slăbite cu Europa ar duce la scăderea volumului comerțului și a investițiilor și, probabil, la un statut mai slab pentru Londra în politica și finanțele globale. Votanții împotriva Brexit au crezut că Regatul Unit nu va putea compensa beneficiile pierdute ale integrării economice europene mai strânse prin legături mai strânse cu Statele Unite, China și fostele țări ale Commonwealth-ului.
Ar fi urmat o creștere economică mai scăzută și un rol geopolitic mai mic, au argumentat ei. Ce a urmat? Poate că Brexitul a deschis o fereastră de oportunitate, dar britanicii nu au vrut s-o exploateze, ceea ce a transformat curajoasa mișcare politică într-un fiasco. Se pare că mulți au crezut că numai cuvântul – Brexit – ar face toată magia. Într-adevăr, dacă alegerile ar avea loc astăzi, guvernele post-Brexit și premierul Sunak ar fi învinși.
UE în așteptarea reformelor!
Ce se întâmplă acum cu Uniunea Europeană? Putin nu este singura preocupare care ocupă factorii de decizie europeni. Președintele american Joe Biden a demonstrat o abordare convențională a legăturilor transatlantice față de ce a făcut predecesorul său, Donald Trump, abordare exemplificată de conducerea lui Biden în actuala criza din Ucraina. Deocamdată Europa are câte ceva de schimbat, ”pe ici pe colo, prin părțile esențiale”.
O propunere, a Franței și a Germaniei, se referă la reducerea complexității UE ceea ce însemnă o reducerea a numărului de deputați europeni și comisari și eliminarea vetourilor naționale - toate în numele guvernanței europene. În schimb Spania dorește, deși știe bine că este o solicitare care nu va avea ecou în uniune, să adauge limbile catalană, bască și galiciană ca limbi oficiale ale uniunii (limba galiciană este limba proprie a regiunii Galicia și limba oficială în această comunitate autonomă alături de limba spaniolă, conform constituției spaniole din 1978; este strâns înrudită cu limba portugheză, cu care forma o unitate lingvistică galiciano-portugheză în Evul Mediu).Marea majoritate a țărilor au interese proprii privind evoluția uniunii.
În aceste condiții un grup de lucru format din experți din Germania și Franța au realizat un raport cu concluzii și propunerii cu privire la modul de menținere a guvernării UE cu 30 sau mai mulți membri - precum Ucraina, Moldova și țările din Balcanii de Vest care se pregătesc să adere la uniune. Grupul propune în mod esențial o schimbare a tratatului și reformele necesare perioadei actuale. Documentul mai propune, în caz că sunt state care nu doresc reformele, să se constituie o coaliție de țări dornice să meargă mai departe cu un tratat de reformă suplimentar. Raportul vorbește de patru cercuri concentrice: 1. Cercul interior; 2. Cercul central al UE; 3. Cercul membrilor asociați; 4. Comunitatea Politică Europeană (o asociație liberă de lideri europeni care se întâlnesc de două ori pe an pentru a discuta problemele care nu sunt pe agenda uniunii dar interesează celelalte state neafiliate).
Autorii susțin, de asemenea, că data-țintă pentru extinderea UE este 2030, dată care ar trebui pregătită de următoarea Comisie. Raportul propune un buget mai mare al UE, legând plățile acesteia strict de condițiile statului de drept, îndreptându-se către un vot majoritar în loc de unanimitate în Consiliu (inclusiv prin reechilibrarea pragului majorității calificate față de țările UE mai mici, care ar putea să nu fie agreat de către Franța și Germania) și crearea unui nou organ de supraveghere care ar investiga integritatea financiară a persoanelor care lucrează pentru instituțiile UE. Olivier Costa, director de studii politice la Colegiul Europei și unul dintre cei doi coraportori ai lucrării, a declarat pentru POLITICO că scopul lucrării a fost să vină cu un „pachet care ar putea face” în mod realist o reformă reală a Uniunii. Noțiunea unei Europe „cu mai multe viteze” nu este deloc nouă.
Acomodarea intereselor socio-economice și politice ale diferitelor statelor membre în legislația și politica UE a fost parte integrantă a integrării europene încă de la Tratatul de la Roma. Poate că această dezbatere nu a fost pe masă în anii 1960 și 1970, dar a devenit plină de viață la sfârșitul anilor 1990, având în vedere extinderea „big bang” din 2004, când UE a început să se ocupe de diferite niveluri de ambiție într-un spațiu din ce în ce mai mare şi într-o uniune mai puţin omogenă. Până acum, exemple proeminente de aranjamente „flexibile” includ Uniunea Economică și Monetară (UEM), Acordul Schengen sau, recent, Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO). Ele arată că a permite „celor care vor să facă mai mult“ nu are neapărat rezultat „lichidarea Uniunii Europene”. Dimpotrivă, ajută la depășirea blocajului. În unele cazuri, integrarea este preferată blocării tuturor.
Cert este că pe agenda publică evoluția Uniunii Europene redevine o temă de interes central. De data aceasta, în contextul discursului populist în ascensiune, miza este însăși supraviețuirea UE. Ce trebuie să facă România? Să acționeze, pentru că dezbaterea este abia la început, iar semnalele unor concluzii preliminarii avansează ca orizont de timp la reuniunea Consiliului European din decembrie 2023. Dintr-un reflex provincial sau din vechea temere că „rămânem de căruță”, clasa politică din România a criticat la unison scenariul Europei cu mai multe viteze, invocând tocmai riscul creării mai multor categorii de membri. Dar direcția UE pare să fie stabilită încă din 2017 când s-au împlinit 60 de ani de la tratatul care pune bazele Uniunii Europene.
Pentru România o Europă cu mai multe viteze poate reprezenta o șansă nesperată: aceea de a continua reformele necesare economice și politice și chiar de a deveni un lider regional ca membru cu drepturi depline, pentru prima oară în istorie, al nucleului dur al UE. Pentru asta, desigur, va fi nevoie de îndeplinirea unor condiții. În primul rând, ca accesul în acest club să fie permis oricărui stat membru care îndeplinește anumite criterii, clare și obiective. Ulterior, ține doar de noi. Prioritățile țării noastre ar trebui să fie dezvoltarea economică și consolidarea democrației într-un context stabil și predictibil, aderarea la zonele Euro și Schengen, pregătirea contribuției românești la proiectul european.
În câteva cuvinte, acesta ar trebui să fie obiectivul nostru strategic în politica externă: România, parte a vitezei maxime din UE. Iată un posibil „proiect de țară”, într-o societate care s-a mobilizat în ultimele decenii doar în fața unor obiective externe (NATO, UE). Avem o șansă unică de a fi la masa care contează și de a fi noi cei care impunem o viziune și un model de dezvoltare pentru Europa. Da, chiar este posibil să țintim atât de sus. Dacă am fi avut lideri puternici, care să știe să negocieze foarte bine poziția României în UE, dacă am fi avut o strategie națională de promovare a specialiștilor români în poziții cheie la nivel european și global, dacă am fi avut un lobby profesionist la Bruxelles și Washington...am fi fost mult mai departe.
Din păcate nu a fost așa. În plan economic suferim de populism, prostie sau dezinformare și nu vedem beneficiile dezvoltării României în cadrul UE – e drept, creșterea economică este resimțită deocamdată mai ales în marile centre urbane (București, Cluj, Timișoara, Oradea, Arad și mai nou Iași) și, la fel de adevărat, rămâne mult sub potențialul țării. Acum o să înțelegeți de ce Austria se dorește din nou ”imperială” în estul Europei. Dacă Schengen va include România, Bucureștiul intră în cărți pentru supremația Sud -Estului Europei iar resursele (materii prime -pământuri rare, petrol și gaze) pe care le avem însemnă putere de decizie chiar în UE. Asta este miza, să-i zicem pe înțelesul tuturor energetică, pentru care Viena se luptă din greu iar emisarii ei bat la porțile mioritice ale Palatului Victoria având în spate Rusia lui Putin.
Pare cel puțin nefiresc că autoritățile române nu au aflat despre opoziția austriacă mai devreme, de pildă din rapoartele serviciilor secrete, în așa fel încât să-și poată pregăti apărarea, să-și pună diplomații la treabă sau este altceva....?
De ce această mișcare de restructurare a Uniunii?
În urmă cu cincisprezece ani, politicienii și partidele populiste erau privite ca o slăbiciune ”reacționară” care urma să se estompeze în curând. În schimb, nu numai că sunt încă prezenți, dar câștigă rapid putere în întreaga lume dezvoltată. Partidul Social Democrat din Germania, primul astfel de partid din lume, a avut nevoie de șaisprezece ani pentru a obține 10% din voturi la alegerile din 1887. Până în 1903, a crescut vertiginos pe primul loc cu 31,7 la sută. Creșteri similare rapide au fost găsite în orice altă națiune cu un partid Muncitoresc sau Social Democrat la începutul secolului al XX-lea.
Așa cum am învățat la istorie în liceu până în 1929, partidele susținute de muncitori erau puternice oriunde existau. Cinci națiuni occidentale aveau guverne conduse de muncitori până atunci și multe altele li s-ar alătura până în 1940. Dezbaterile din secolul al XIX-lea dintre liberalii care căutau democrații constituționale și conservatorii care rezistă ascensiunii lor au fost complet transformate în bătălia dintre capital și muncă, care a caracterizat politica secolul al XX-lea. Când mă uit la alegerile din 2020 încoace văd că Italia este poate cel mai bun exemplu pentru trendul politic de astăzi. Până la alegerile din 2008, partidele tradiționale de stânga, dreapta și centru au câștigat aproximativ 80% din voturi italiene.
La alegerile din 2022, două partide populiste de dreapta, Fratelli d’Italia și Lega, au câștigat un procent de 34%, în timp ce Mișcarea Cinci Stele, centrist-populistă, a luat 15,4%. Numai Fratelli partidul premierului Giorgia Meloni a crescut de la 1,9% în 2013 la 26% în 2022. Partidele populiste, ca și social-democrații din secolul al XX-lea, tind să se bazeze pe grupuri demografice similare, indiferent de țară. Ele tind să se adune în jurul lor dintre cetățenii mai puțin educați și mai săraci. Aceeași tendință persistă indiferent de națiune. Sprijinul populist scade pe măsură ce veniturile și educația cresc și este aproape întotdeauna mai mare în rândul bărbaților decât în rândul femeilor. Prăbușirea financiară globală din 2008-2010 și spirala inflaționistă actuală au fost cauzate de gestionarea economică defectuoasă din parte elitei. În fiecare caz din istorie, societățile au fost răsturnate fără milă.
Un exemplu este decarbonizare rapidă care însemnă o intransigență ce ne duce spre o soluție greu de acceptat în primul rând de industria automobilelor. Fermierii europeni sunt primii nemulțumiți care se organizează în mișcări antiguvernamentale (grupuri precum Mișcarea Fermierilor-Cetățeni Olandezi). Elitele merg înainte cu reforme dar se pune întrebare ce se va întâmpla dacă inflația nu va scădea iar șomajul va crește? Ce se întâmplă dacă un nou front de război se deschide în Marea Chinei de Sud împotriva Taiwanului? Ce însemnă Green Deal și care sunt consecințele reale? Stagnare sau declin economic? Nu știm dar unii dintre noi bănuim câte ceva. Vom vedea. Marea depresiune a fost legată de gestionarea defectuoasă a urmărilor economice ale Primului Război Mondial. Cred că este necesar ca elitele să se adapteze cu adevărat la cerințele perioadei prin care trecem asta ca să nu ne întoarce la anii de început ai secolului al XX-lea. Vor mai dori occidentali să experimenteze anii războiului?
Criza energetică actuală a ajuns insuportabilă: Germania are de 3 mai scumpă energia decât SUA și de două ori mai scumpă decât Franța și Italia. Poate elitele noastre revăd lecțiile Marii Britanii în ghidarea ei către trecerea la epoca industrială. Revoluția industrială a avut loc din secolul al XVIII-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea, marcând un proces de producție care a stimulat industria și a încurajat noi invenții și inovații. Factorii care au început revoluția industrială în Marea Britanie au fost unicitatea vieții economice britanice, sistemele și practicile de administrare politică și ideile religioase predominante. Parlamentul britanic a adoptat Actul de reformă în 1832, deschizând calea pentru intrarea clasei de mijloc (clasa capitalistă) în sistemul politic. Treptat, drepturile de vot au fost extinse și asupra clasei muncitoare. Monopolul nobilimii asupra vieții politice a fost spulberat pentru totdeauna. Elitele trebuie să se întoarcă cu fața către bunăstarea celor mulți.
Loviturile de stat din Africa pe agenda ONU
În timp ce Europa încercă reformarea Adunarea Generală a ONU și-a început sesiunea de toamnă. Însă surpriză: dintre liderii celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate – SUA, Rusia, China, Franța și Marea Britanie – la ședința de deschidere a participat doar președintele Biden ceea ce ne spune că ne aflăm într-o perioadă de diviziune globală în creștere. Putin nu poate participa iar Xi se rezumă la coordonarea financiară și militară a Sudului Global. Întâlnirea din acest an a fost planificată având în vedere cererile tot mai mari din partea națiunilor din „Sudului Global”, un grup informal de națiuni mai sărace ale căror crize au căzut la marginea deciziilor internaționale pe fondul concentrării globale asupra conflictului din Ucraina.
Au fost programate discuții cu privire la schimbările climatice, reducerea datoriilor suverane și modalitățile de a ajuta țările aflate în dificultate să atingă obiectivele de dezvoltare. Era clar că sărind peste adunarea anuală, liderii mondiali riscau să slăbească ONU acum când instituția se străduiește să rămână relevantă. Agențiile ONU sunt încă în fruntea furnizării de ajutor umanitar, dar în timpul războiului din Ucraina și a unei serii de lovituri de stat militare în Africa, organismul mondial a fost marginalizat ca negociator și ca mediator. Problemele Africii devin pe zi ce trece din ce în ce mai importante în special pentru Europa atât din punct de vedere al resurselor dar și din punct de vedere al posibilității unui nou val imigraționist.
Ceea ce este caracteristic unei părți a Sudului Global este instabilitatea guvernării. Numărul total de tentative de lovitură de stat din Africa a rămas consistent, în medie de aproximativ patru pe an între 1960 și 2000. În anii de după 2000, a existat o scădere vizibilă a intervențiilor militare. Abia în ultimii doi ani loviturile de stat au devenit din nou mai răspândite. În 2020, a existat o singură lovitură de stat (în Mali). Apoi, în 2021, cinci țări au experimentat intervenții militare (Ciad, Mali, Guineea, Sudan și Niger). În 2022, au fost și cinci încercări, cu două lovituri- ambele în Burkina Faso – ambele reușite. Sudanul a avut cele mai multe lovituri de stat și tentative de preluare- 17 dintre care șase au fost reușite.
În 2019, liderul sudanez Omar al-Bashir a fost demis de la putere după luni de proteste. Bashir însuși preluase conducerea printr-o lovitură de stat militară în 1989. Burkina Faso, în Africa de Vest, a avut cele mai ”reușite lovituri de stat”, cu nouă preluări și una eșuată. Nigeria a avut o reputație mare privind loviturile de stat militare după independență, cu opt între ianuarie 1966 și cu preluarea în 1993 a puterii de către generalul Sani Abacha. Cu toate acestea, din 1999, transferurile de putere în cea mai populată națiune din Africa au fost făcute prin alegeri democratice. În general, Africa a suferit mai multe lovituri de stat decât orice alt continent. Dintre cele 18 lovituri de stat înregistrate la nivel global în 2017, toate, cu excepția uneia - Myanmar în 2021 - au fost în Africa.
Grupul Wagner continuă în Africa!
Marea majoritate a ultimelor lovituri de stat se leagă de grupurile paramilitare și de concurența China-Rusia pentru supremație în Africa. În urmă cu doar două luni, Evgheni Prigozhin, șeful infamei armate de mercenari Wagner, a dominat titlurile din presa mondială odată cu revolta sa de scurtă durată împotriva conducerii militare și politice ruse.
Lume se bucura că cineva se opune lui Putin pe teritoriul Rusie. Până de curând, Prigojin a fost considerat un politician rus de frunte, unii chiar crezând că ar putea rivaliza cu președintele Vladimir Putin. Totul a fost o Maskirovka creată de siloviki. Cu toate acestea, moartea sa extrem de suspectă nu a stârnit nicio indignare sau consecințe vizibile în Rusia. Au rămas multe întrebări: Ce s-a aflat în spatele fenomenului Prigozhin?; Ce înseamnă moartea sa prematură pentru elitele politice din Rusia?; Cum va arăta regimul lui Putin acum când Prigojin a dispărut?. Cert este că lucrurile merg înainte cu Șoigu și cu Lavrov și cu toți ceilalți siloviki. Să luăm un exemplu de participare a Grupului Wagner în Africa.
De când acum 5 ani mercenarii Wagner au sosit în Republica Centrafricană ei au intrat în operațiunile de securitate și în economia acestei țări sărace, dar bogate în resurse. În timp ce operează în mare parte independent de Moscova, grupul a contribuit la proiectarea influenței ruse în adâncul Africii. Acum, după moartea șefului lui Wagner, Evgheni Prigozhin oficialii din Republica Centrafricană spun că guvernul rus se pregătește pentru a prelua controlul direct asupra celor peste 1.000 de mercenari de aici.
Președintele Faustin-Archange Touadera a declarat într-un interviu dat la palatul prezidențial, scrie Washington Post, că luptătorii ruși vor rămâne în țara sa în baza acordului său cu Moscova și vor continua să asigure securitate într-un „moment dificil”, deoarece Republica Centrafricană continuă să se lupte cu grupurile rebele care au atacat soldați și civili în mediul rural. Ministrul adjunct al apărării rus Yunus-Bek Yevkurov și generalul-maior Andrei Averianov de la GRU, au vizitat capitala Bangui și l-au informat pe Touadera, scrie Washington Post, și pe alți oficiali de rang înalt că prezența rusă va continua, dar sub comanda Ministerul rus al Apărării, potrivit unor oficiali prezenți la discuții. Cele două sate au relații la nivel guvernamental.
Republica Centrafricană a reprezentat istoric cel mai mare avanpost al lui Wagner de pe continent, deși grupul a fost activ în cel puțin patru țări africane și a pus ochii pe mai multe alte țări africane, provocând îngrijorări tot mai mari în capitalele occidentale. Turul celor doi oficiali ruși a inclus opriri în Mali, unde Wagner are o prezență substanțială, în Burkina Faso, unde liderii Wagner și-au oferit anterior serviciile. Un oficial occidental a spus că această călătorie a fost menită să transmită un mesaj clar: imperiul întins al lui Prigojin este acum sub control guvernamental!
Același ziar Washington Post scrie că ”în multe privințe, prezența Grupului Wagner aici pare neschimbată. În ultima perioada, mercenari Wagner purtând ținută de camuflaj, măști de schi și bandane au fost văzuți prin oraș cumpărând produse alimentare, mâncând la un restaurant în cel mai nou mall din Bangui și cumpărând rucsacuri dintr-o piață a orașului”. Operațiunile sunt aceleași o mină de aur, concesiuni de cherestea și afaceri cu băuturi alcoolice.
Sursele de venit ale grupului includ exporturile de aur sudanez către Rusia, precum și diamante din Republica Centrafricană către Emiratele Arabe Unite și lemn către Pakistan Oameni familiari cu afacerile lui Wagner de pe continent au spus că grupul continuă să exporte aur, cherestea și alte materii prime, în ciuda unui nou val de sancțiuni americane și europene împotriva operatorilor și companiilor-paravan. Mina Ndassima are rezerve de aur cu o valoare estimată la 3 miliarde de dolari.
”Rusia nu a fost prima alegere”- Touadera
Într-un interviu dat presei occidentale (Washington Post) Touadera a spus că Rusia nu a fost prima alegere a Republicii Centrafricane (CAR). Dar când a preluat puterea în 2016, a estimat că 90% din țară era controlată de insurgenți. Guvernul avea nevoie de arme pentru a se apăra, dar s-a confruntat cu un embargo pe arme al Națiunilor Unite impus în 2013, după ce o forță rebelă a răsturnat guvernul. De când CAR și-a câștigat independența față de Franța în 1960, facțiunile armate rivale, uneori motivate de diferențe religioase, s-au războit pentru controlul țării.
Armele, cumpărate de la ruși, au fost urmate în 2018 de „instructori ruși” trimiși pentru a instrui armata în modul de folosire al acestora. Curând, a devenit clar că acești instructori erau mercenari Wagner, iar numărul lor a crescut în 2020, când rebelii au amenințat că vor răsturna guvernul din Bangui. Oficialii guvernamentali i-au creditat pe luptătorii Wagner pentru salvarea orașului. De asemenea luptătorii Wagner au fost acuzați de uciderea, răpirea, violarea și torturarea civililor în timpul operațiunilor de contrainsurgență din Republica Centrafricană și Mali.
Mercenarii grupului au lansat mai multe atacuri împotriva civililor în primele zile ale desfășurării lor în Republica Centrafricană, când logistica era fragilă și luptătorii erau uneori lăsați să se descurce singuri. Frustrarea și confuzia din rândurile lui Wagner din Mali ar putea oferi, de asemenea, deschideri pentru jihadiștii cu care grupul luptă în Sahel alături de armata oficială. Luna aceasta, o mișcare separatistă Tuareg din Mali și JNIM, puternica ramură a Al Qaeda în regiune, au declarat că vor relua atacurile pentru a se răzbuna pentru uciderea civililor de către Wagner. Pentru a da asigurări zonelor în care grupul își desfășoară activitatea liderul rus, președintele Vladimir Putin, și-a desfășurat imediat oamenii din guvern, cu un mesaj simplu, dar important, că deși grupul Wagner va continua lupta, nu va mai fi sub Prigojin.
Ministrul adjunct de externe al Rusiei a zburat și la Damasc pentru a transmite personal un mesaj președintelui sirian Bashar al-Assad că forțele Grupului Wagner nu vor mai opera acolo în mod independent. Goana activității diplomatice ruse a reflectat încercarea lui Putin de a minimiza haosul de acasă și de a asigura partenerii Rusiei din Africa și Orientul Mijlociu că operațiunile Wagner, acolo unde sunt dislocate, vor continua fără întrerupere. Rusia, care ani de zile a negat orice asociere cu Wagner, a preluat prin Ministerul Apărării rețeaua de mercenari. Companiile Wagner generează sute de milioane de dolari pe an în Africa, o sursă crucială de finanțare pentru a menține atât influența Rusiei pe continent, cât și pentru a finanța operațiunile din Ucraina conform surselor Wall Street Journal.
De ani de zile, Wagner Group a lucrat ca o forță de securitate pentru regimurile autocratice din Orientul Mijlociu și Africa și, mai recent, a mers în ”vârful picioarelor” spre America Latină și Caraibe. Wagner are peste 30.000 de luptători. Mercenarii lui Wagner – susținuți de strategii politici, finanțatorii și geologii pentru a prospecta resurse minerale – s-au înrădăcinat în Mali, Siria și Republica Centrafricană. Grupul a oferit ajutor în reprimarea protestelor antiguvernamentale din Venezuela și Sudan.
Asociații lui Prigozhin plănuiseră o călătorie secretă în Haiti, până în februarie 2023, pentru a-și oferi serviciile guvernului, care se străduiește să păstreze controlul asupra Port-au-Prince, potrivit documentelor militare americane secrete, scurse pe grupul de chat de jocuri video Discord. Aproximativ 6.000 de angajați Wagner efectuează activități variate în afara Rusiei - de la protejarea minelor și a politicienilor din Republica Centrafricană, al cărei război civil datează de un deceniu - până la apărarea puțurilor de petrol și a teritoriului deținut de guvern în Siria.
În Mali, luptătorii Wagner, susținuți de avioane de luptă și elicoptere rusești, se desfășoară alături de soldații guvernamentali în satele sahariene aflate sub stăpânirea islamiștilor. Și totuși se pare că Washingtonul ar putea avea o deschidere pentru a recâștiga influența pe continent. Administrația Joe Biden și guvernele europene încercă să-i convingă pe liderii din Africa să nu mai lucreze cu Wagner și totodată au luat măsuri care au înăsprit sancțiunile împotriva grupului. În ianuarie, directorul CIA William Burns a făcut presiuni asupra unui comandant de top libian să expulzeze grupul Wagner, pe fondul temerilor că grupul ar putea profita de bogățiile petroliere ale țării. Departamentul Trezoreriei a desemnat Grupul Wagner drept organizație criminală transnațională din cauza acțiunilor sale în războiul din Ucraina în numele Rusiei.
Marea Britanie la rândul ei a declarat grupul Wagner ca fiind un grup terorist. SUA au impus sancțiuni împotriva firmelor care exploatează aur în Africa despre care se presupune că Wagner le folosește pentru a finanța războiul în Ucraina. Un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat a declarat că vor fi anunțate în curând mai multe sancțiuni. În Mali, o juntă militară pariază pe Moscova pentru a asigura securitatea într-o țară care pierde teren în fața islamiștilor de ani de zile. ONU a decis să-și retragă cei 13.000 de militari folosiți pentru menținerea păcii în Mali și a pus capăt misiunii de securitate a ONU care se derulează de peste un deceniu, ca urmare a cererilor guvernului instalat de o lovitură de stat.
Guvernul din Mali, care îi plătește lui Wagner 10 milioane de dolari pe lună, a contat pe mercenarii companiei pentru a umple golul, potrivit oficialilor de securitate occidentali. Grupul Wagner operează acum elicopterele pe care soldații din Mali le foloseau pentru a lupta împotriva jihadiștilor într-o țară de două ori mai mare decât Franța, fostul său lider colonial. Lucrarea are aerul unei aventuri public-private. Statul rus a furnizat lui Wagner avioane, echipamente grele și alte provizii. În ianuarie 2023, Wagner a purtat discuții despre trimiterea unei forțe militare în Burkina-Faso, națiune vest-africană amenințată și de jihadiști și care hotărâse să expulzeze trupele franceze.
Organismele de propagandă ale grupului au semnalat că vor viza intrarea în Coasta de Fildeș, o potențială debarcare pe coasta de vest a Africii, la Oceanul Atlantic. Grupul Wagner va păși în golul politic în urma seriei de lovituri de stat care au lovit Africa de Vest și Centrală, cel mai recent în Niger și Gabon. Recentele lovituri de stat „vor deveni pur și simplu modele pentru alți lideri militari nemulțumiți din Africa.
Post Scriptum: Noi europeni trebuie să înțelegem ceea ce este pe cale să se producă: valul populist la conducerea Uniunii! Deși acesta părea odată o amenințare existențială la adresa Uniunii s-a domolit de atunci, dar au rămas vestigii ale acestuia pe care se construiesc noile redute.
Guvernele liberale dețin puterea în Ungaria și Polonia, iar un candidat de extremă dreaptă a ajuns din nou în al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Franța de anul trecut. Partidele de extremă dreaptă au intrat sau susțin guverne în Finlanda și Suedia, iar alegerile din Italia din septembrie au dus la primul său guvern de extremă dreaptă de la dictatura fascistă a lui Benito Mussolini. Ce o să fie în 2024? Depinde de ce vor vota cetățenii europeni! Mai am un comentariu. O parte din elementele care constituie articolul, le-am prezentat în premieră la Agenda Globală -Radio România Actualități, cu Ianna Ioniță, una din cele mai bune emisiuni de geopolitică realizată în media românească în fiecare seară.
Editorialul poate fi urmărit AICI