În țările post-comuniste, y compris România, memoria abuzurilor din anii comunismului este încă proaspătă.Doar pentru o parte a populației, din păcate, cea care a apucat să trăiască acele vremuri și este, în consecință, vaccinată și strigă din toți porii: never again.
Restul populației, tinerii care știu doar comunismul doar din cărțile de istorie, este însă, din păcate, foarte coaptă pentru o nouă iterație a fenomenului.
Literatura de specialitate care studiază comunismul se concentrează foarte mult pe actorii decizionali, pe luptele pentru putere și pe consecințele acestora asupra societății. O analiză de tip top-down.
Prea puțin se analizează faptul că, totuși, părți însemnate ale societății au îmbrățișat cu entuziasm ideologia comunistă și au legitimat toate nemerniciile făcute de aceasta.
Tinerii maoiști de la începutul anilor ’70 din China sînt cei mai cunoscuți. Dar părți însemnate ale populației, îndeosebi tinerii și cei fără resurse materiale, au îmbrățișat cu aproape la fel de mare entuziasm comunismul în anii ’50 – ’60.
Și în țările din blocul socialist, dar și în țări democratice / occidentale: Grecia, Italia, Franța, chiar și Germania de Vest. Hoarde de tineri își doreau comunismul și închideau ochii la consecințele nefaste ale acestuia.
După 60 de ani, Europa este din nou coaptă ideologic pentru o revenire a comunismului, mascată sub idei nobile și la fel de găunoase: ecologism, drepturile omului (ce ironie!), corectitudinea politică.
Într-un climat de bunăstare, tinerii tefelei din aproape toate țările Europei (și din Statele Unite) sînt în stare să-și sacrifice interesul propriu, să mănînce gîndaci, să stea în frig și fără apă caldă, să renunțe la mașini și să meargă cu trotineta, doar pentru a fi consecvenți cu Cărticia Roșie a neo-marxismului.
Noi, cei care am gustat din “beneficiile” comunismului, nu ne vine să credem. Considerăm că tinerilor le-a luat Dumnezeu mințile. Ne uităm la ei și dăm din cap, amuzați și resemnați și triști: ăstora li s-a urît cu binele. Ăștia nu știu în ce se bagă.
Restricții peste restricții. Abuzuri peste abuzuri. Limitări din ce în ce mai ridicole de libertate. Cenzură asumată sub stindardul ipocrit al combaterii știrilor false. Sărăcie auto-asumată.
O mortificare a vieții specifică celor care renunță la viață: călugări, sectanți, fanatici.
O întreagă serie de idei și de fapte strigătoare la cer, coborîte direct din manualul de oprimare kaghebist și din paginile romanului distopic 1984 al lui Orwell.
Ce se întîmplă acum în București e doar un exemplu particular al felului în care o întreagă generație se zvîrle cu capul înainte în istorie.
Își dorește să retrăiască acele vremuri pe care noi ni le dorim apuse. Bumbești Livezeni și Experimentul Pitești și condamnarea lui Arghezi și a lui Blaga și tinerii maoiști și anarhiștii comuniști italieni sau germani care aruncau în aer gări pline cu oameni.
Cum e cu putință? Ce-i mînă pe ei în luptă? De ce sînt atît de mulți? Cum pot să fie atît de legați la ochi?
O să fie bine. O să mîncăm gîndaci și salam de soia ecologic și o să preamărim Comisarii Neo-Sovietici de la Bruxelles. Și o să ne dăm cu trotineta prin orașele de cincisprezece minute.
Și o consumăm doar știrile oficiale puse la dispoziție în Pravda și în Scînteia de dictatorul luminat, adică de Big Brother. Și o să ne ferim să spunem adevărul. Și o să căutăm informația alternativă cum ascultam pe vremuri Europa Liberă, cu frică și cu apa dată drumul în baie. Și o să participăm zilnic la cele Două Minute De Ură în care să-l ardem ritualic în eficie pe Dușman.
Și o să exclamăm, plini de uimire proaspătă, tinerească: O, brave new world that has such people in it. Atîta s-a putut. Slava. Ghinion.