„Da, Comisia Europeană vrea să-și sporească puterea.

Da, este un organism care nu e ales, iar eu nu sunt de acord ca ea să-și sporească puterea pe cheltuiala Parlamentului britanic, așa că, evident, avem un conflict. Evident... Președintele Comisiei, dl. Delors, a declarat zilele trecute într-o conferință de presă că vrea ca Parlamentul European să fie corpul legislativ, Comisia să fie executivul, iar Consiliul de Miniștri să fie Senatul... Nu!...Nu!... Nu!”

Așa tuna Margaret Thatcher, în 1990, în fața Parlamentului britanic, refuzând categoric să accepte o Comunitate Economică Europeană integrată mai puternic. O comunitate în care puterea să fie transferată de la statele naționale spre o birocrație centrală, iar țările să dispară într-un ghiveci impersonal.

La scurt timp, Thatcher avea să fie demisă din fruntea guvernului și a Partidului Conservator. Opoziția fermă față de transformarea Comunității Economice într-un Suprastat, care, totuși nu anunța nimic din terorismul ideologic al Corectitudinii Politice de astăzi, a fost unul dintre motivele care i-au coalizat pe dușmanii Doamnei de Fier și i-au scurtat cariera. Tăvălugul se pornise.

Deriva spre stânga a continentului

Ce s-a întâmplat cu Marea Britanie după ieșirea ei din politică, se știe: a alunecat spre stânga în asemenea hal încât un guvern conservator din cea mai conservatoare țară din lume a ajuns să legalizeze căsătoriile homosexuale! Derapajul spre stânga al conservatorilor i-a împins pe laburiști, inevitabil, și mai spre stânga. Era logic și legic ca locul lăsat liber pe dreapta să fie ocupat de altcineva: așa a apărut UKIP, cu al său pitoresc Nigel Farage.

Scenariul s-a repetat în mai toate țările europene: pe măsură ce Dreapta politică își trăda valorile și aluneca spre stânga, spre un marxism înviat și tot mai agresiv, în locurile lăsate libere au apărut formațiuni noi.

La început nu au fost băgate în seamă: spuneau lucruri incomode, deranjau, dar nu păreau un pericol. Nu păreau capabile să răstoarne, să învingă Sistemul. Dimpotrivă, erau privite ca supape prin care Sistemul elibera presiunea. Europa, nepăsătoare, a continuat să apese până la podea pedala integrării.

Până când, duminică seara, au explodat bombele: UKIP a câștigat alegerile europarlamentare în Marea Britanie, Frontul Național și-a zdrobit adversarii în Franța, Dreptate și Justiție a fost la un pas să câștige alegerile în Polonia, pierzând în final la jumătate de procent, partidul comedianului Beppo Grillo s-a clasat pe locul 2 în Italia și lista formațiunilor eurosceptice care au obținut rezultate uimitor de bune poate continua.

Răvășită sub plugurile de la Maastricht și Lisabona

Establishmentul european este șocat. Uriașa mașinărie birocratică de la Bruxelles se simte amenințată. Pentru prima oară în istoria Parlamentului European, euroscepticii, eurofobii, eurorealiștii vor fi o forță care chiar va conta: grupul lor va fi al treilea ca mărime, după Populari și Socialiști, cu circa 18% din mandate.

Titluri ca „Ascensiunea extremiștilor!”, „Construcția Europeană, în pericol!” ori variațiuni încă și mai alarmiste ale acestora au apărut ca ciupercile după ploaie în presa occidentală. Mai puține au fost analizele care să explice cum s-a ajuns la formidabila creștere a acestor forțe. Ce le-a făcut să se dezvolte? Ce le-a dat apă la moară?

Tratatul de la Maastricht din 1992, prin care Piața Comună devenea Uniune Politică, a fost ca un plug care a răscolit toată Europa. Plugul s-a înfipt mai adânc, după adoptarea Tratatului de la Lisabona, în 2009. Ca o vijelie abătută din senin, toate tradițiile creștine, toate normele pe care fusese construită Europa, au fost răvășite. Mai cu seamă cei trei piloni ai Fundației - Biserica, Familia și Școala - au fost luați la țintă și minați sistematic.

Europa lui Constantin și Carol cel Mare răstignește creștinismul

Deși Noua Ordine proclamă libertatea de credință, a fi creștin în Europa, leagănul creștinismului, devine riscant. Pentru o cruciuliță la gât sau pe birou, poți fi dat afară de la serviciu. Urările creștine tradiționale sunt cenzurate pentru a nu-i ofensa pe cei de alte religii. „Merry Christmas” devine obligatoriu „Season’s Greetings”. Islamicii și Hindușii, însă, se pot felicita nestingheriți pentru Bairam sau Diwali. Își pot afișa simbolurile. Ei nu ofensează pe nimeni. Așa e corect politic.

Familia tradițională, formată din Mama, Tata și Copiii, este desuetă. Ba chiar, prin constrângerile ei, o piedică în calea dezvoltării individuale. Un uriaș mecanism de propagandă, cu zeci și sute de mii de cărți, broșuri, articole, bloguri motivaționale, a fost mobilizat ca o nenorocire. Mai ales pentru femei, care trebuie să rupă jugul căsniciei pentru a face carieră. Sunt în schimb încurajate relațiile libere, chiar dacă la mijloc sunt copii. Ba chiar sunt recomandate fecundările in vitro, pentru evitarea oricăror obligații.

Joaca de-a Părintele 1, Părintele 2 și Copilul

Dacă Familia tradițională e demonizată, familia homosexuală a devenit o miză de stat. Cu adopțiile de copii cu tot. Homosexualitatea însăși a devenit o virtute care trebuie trâmbițată. Creștinul trebuie să se ascundă într-un cotlon la el acasă. Homosexualul poate (ba este și încurajat) să-și exhibe „virtutea” în stradă. Din cauza apariției familiilor homosexuale, actele de identitate au fost schimbate: în loc de Mama și Tata, apar Părinte 1 și Părinte 2.

După ce în multe țări au fost legalizate căsătoriile homosexuale și dreptul de a adopta copii, noua bătălie este pentru drepturile pedofililor. Belgia dezbate scăderea vârstei consimțământului sexual la 13 ani. Aceeași Belgie care legalizase eutanasierea copiilor bolnavi, îi pregătește acum pe cei sănătoși pentru sex timpuriu cu obsedații. În Franța, socialiștii vor să dezincrimineze pedofilia, dacă ea se produce între rude. În Elveția, care chiar dacă nu este în UE, e totuși în buricul Europei, se dezbate chiar legalizarea incestului, deoarece ar fi un „drept al omului”.

Sex din fașă

Sexualitatea devine cea mai de temut armă pentru instaurarea Noii Ordini. Iar Școala este câmpul de luptă principal. Profitându-se de slăbirea familiilor, de preocuparea părinților mai ales pentru carieră, copiii sunt dați de acasă și instituționalizați din fașă. Educația sexuală se face de la grădiniță, unde micuții sunt învățați cu detalii picante despre masturbare sau homosexualitate. În multe grădinițe occidentale, pentru a nu fi discriminați, băiețeii sunt încurajați să se joace cu păpușile și fetele cu mingea de fotbal. Astfel, ei vor fi liberi, mai târziu, să-și aleagă sexul. Prin egalitatea de gen, vor putea opta inclusiv să rămână neutri. Evident, nu pentru toată viața, ci schimbându-și genul, iar și iar, când li se năzare.

Nici o diferență între Reeducarea de la Pitești și Corectitudinea Politică

Dar cea mai cumplită dintre toate relele Noii Europe este Corectitudinea Politică. O adevărată Poliție a Gândirii, ca în Orwell. Sau o Reeducare la fel de diabolică precum tehnicile kaghebiste de la Pitești. Cu binișorul sau cu forța, se lucrează direct pe creier. Într-o primă fază, subiecții sunt învățați să nu mai spună ce gândesc. Îmbiați cu avantajele sociale sau amenițați de ostracizare, de excluderea din societate, ei își bagă singuri mintea într-un Pat al lui Procust, care le retează orice excrescență „incorectă” de gândire. Încet-încet, omul modern se deprinde să se autocenzureze, să se camufleze, să se prefacă. Până când prefacerea devine reală. E faza a doua, când subiectul începe să creadă ceea ce vorbește. În faza a treia, el devine agent al Poliției Gândirii, bănuind, spionând, acuzând și demascând pe Incorecți. Reeducarea este atunci completă.

Atentate în serie la capitalism

Esența însăși a civilizației occidentale, capitalismul, este pus în pericol. Principiile pieței libere, ale concurenței, sunt încălcate tot mai frecvent sub pretextul Corectitudinii Politice. În Germania, bunăoară, firmele particulare vor fi obligate să aibă un număr minim de femei în Consiliile de Administrație. La fel se întâmplă și cu alte minorități, care ocupă locuri fără concurs, din oficiu, în detrimentul competenței, eficienței și, culmea!, egalității de șanse.

Ștergerea discreționară a datoriilor unor țări (vezi Grecia) sau jefuirea pur și simplu a conturilor cetățenilor pentru a salva sistemul bancar al unei țări (vezi Cipru), sau  sunt tot atâtea violări ale principiilor capitalismului. În fapt, măsuri de cea mai pură esență totalitară. Însuși faptul că în afară de Lehman Brothers, nici o bancă nu a fost lăsată să dea faliment, așa cum ar fi trebuit, toate fiind salvate cu banii cetățenilor și așa împovărați de datorii, reprezintă un sinistru atentat la esența capitalismului

Când Europa occidentală a renunțat să fie ceea ce îi adusese prosperitatea, adică o piață comună, cu concurență liberă, cu cetățeni circulând la fel de liber, dar cu state ce își păstrau fiecare identitatea și suveranitatea, pentru a se transforma într-un Golem federal, fără personalitate, a început declinul. Oamenii nu s-au neliniștit imediat. O vreme, viața și confortul zilnice nu le-au fost afectate. Dar, pe măsură ce lista de interdicții și constrângeri se înmulțea, pe măsură ce rândurile emigranților din țările lor se îngroșau, periclitându-le modul de viață, tabieturile sau locurile de muncă, îngrijorarea s-a insinuat. Apoi a tot crescut, până când Le Pen sau Farage au ajuns lideri de opinie pentru mulți dintre ei, strigându-le disperarea.

Surzii de la Bruxelles nu aud vocea lui Thatcher

Dar Europa nu pare să fi învățat nimic. În loc să vadă cauzele care au dus la creșterea atât de masivă a nemulțumirii și scepticismului, birocrații de la Bruxelles bagă gunoiul sub preș. Cea mai mare neghiobie ar fi ca Popularii și Socialiștii europeni să bată palma și să facă un cartel politic pentru a-i contracara pe eurosceptici. Asta ar însemna că Partidul Popular va aluneca și mai spre stânga, lăsând astfel și mai mult loc liber pe dreapta. Zvonurile despre o asemenea monstruoasă coaliție au început deja să curgă. Astfel, s-ar discuta ca ambele tabere să renunțe la candidații inițiali pentru șefia Comisiei Europene, Juncker, respectiv Schulz, și să propună un terț agreat de ambele părți. Totul pentru a salva un proiect falimentar, distructiv și toxic.

Din curtea lui Royal Hospital Chelsea, unde i-a fost îngropată cenușa, vocea lui Margaret Thatcher se aude mai tare ca niciodată: „No!... No!... No!”