Venirea la putere a lui Donald Trump şi atacurile teroriste de la Berlin şi Istanbul sunt semnele ciocnirii dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă.

Un interviu incendiar realizat de Le Figaro cu geopolitologul Caroline Galactéros.

- Statul Islamic a revendicat atacul comis la o discotecă din Istanbul în noaptea Anului Nou. Pe fondul reconcilierii cu Rusia, a devenit Turcia o țintă prioritară a ISIS?

- Poate că nu prioritară, dar în mod sigur convergența ruso-turcă și preluarea inițiativei în jocul politic sirian și în procesul diplomatic de către trioul ruso-turco-sirian redistribuie cărțile într-un mod neliniștitor pentru ISIS, care poate încerca să-l „pedepsească” pe vechiul său aliat sau să-l abată de la noua linie.

Într-adevăr, apropierea dintre Moscova și Ankara amenință spațiul de manevră politică și militară și capacitatea de distrugere (și deci capacitatea de atracție și de recrutare) a ISIS. De facto, punând capăt vechii complicități cu Ankara, care a avantajat-o prin complezența, ba chiar sprijinul său, apropierea tactică Rusia – Turcia retrogradează ISIS la rangul de organizație teroristă aproape ca oricare alta, ca Al-Qaida, de pildă, verișoara sa rivală.

- Care poate fi reacția lui Erdogan?

- Analiza situației și prioritățile regimului turc s-au schimbat. Președintele Erdogan vrea să se așeze la masa învingătorilor (ceea ce nu îi garanta - și cu atât mai puțin îi garantează astăzi – Washingtonul) și de a culege roadele unei axe militaro-diplomatice cu Moscova în materie de influență și de control politic și teritorial asupra scenei siriene (dar și în Irak, conform cu evoluția situației și cu împărțirea rolurilor între Washington și Moscova, după venirea la putere a lui Trump).

Nu este exclus ca Ankara să aibă ambiția de a aduna progresiv sub tutela ei diversele grupări islamiste sunnite, gata să negocieze cu Moscova și cu regimul sirian, pentru a-și asigura prin intermediul lor o influență importantă în Siria viitoare, care ar putea combina o structură de stat unitar cu o mare descentralizare internă conform cu granițele confesionale și teritoriale.

- Creșterea terorismului jihadist în Turcia ar putea schimba poziția Ankarei față de kurzi?

- Kurzii rămân ținta internă principală a regimului turc. De altfel, devine din ce în ce mai probabil că aceștia vor plăti prețul implicării crescânde în conflict a marilor puteri regionale sau globale. Nici una nu are interesul să renunțe la revendicările ei naționale și kurzii rămân handicapați de propriile rivalități interne. Așa că sunt folosiți de unii și de alții ca forță de sprijin sau ca avangardă, în funcție de interesele militare ale conflictelor locale. Din punctul lor de vedere, kurzii au tot interesul să-și păstreze sau să-și dezvolte capacitatea distructivă sau de implicare reală, atât pe plan regional cât și pe teritoriul turc; mai mult, să facă în așa fel încât Moscova să nu ajungă să vrea sau să fie nevoită să-i sacrifice cu totul, ca urmare a apropierii sale de Ankara. Ceea ce nu este exclus.

- Vi se pare că această strategie rusofilă a Turciei este abilă și credibilă?

- Nu este vorba de rusofilie – nici de rusofobie, de altfel – ci de o evaluare, despre care trebuie să recunoaștem că este „creativă” și abilă, de către președintele Erdogan, a intereselor politice naționale turce. Și ale sale personal fără îndoială. Turcia pur și simplu a înțeles că va cântări mai mult – inclusiv în fața Washingtonului – într-o alianță cu Rusia, decât într-o alianţă împotriva ei.

În fața acestui realism rece, Occidentul rămâne din păcate siderat și paralizat, fără reacție. El este cel ce a arătat cea mai mare dificultate de a înțelege amploarea bulversării strategice care este în curs. O bulversare mondială, în care Orientul Mijlociu nu este decât unul dintre teatrele de manifestare.

- Care este originea acestei erori de judecată a Occidentului?

- Liniile se mișcă și ne schimbă şi nouă, fără menajamente, schemele de gândire comode. Incriminăm slăbiciunea americană pentru a explica ascensiunea rusă, unii analiști merg chiar până acolo încât să spună că America nu s-ar fi implicat cu adevărat în conflictul sirian (sic!), când de fapt ea s-a angajat puternic în destabilizarea Statului Islamic prin intermediul grupărilor rebele și, potrivit noii sale obsesii, a conducerii din spate (leadership from behind). Doar că această întreprindere de regime change violent, în care s-au implicat activ și puterile europene, a eșuat în mod evident.

Am înțeles noi asta? Câtuși de puțin! Căci cel mai grav, din punctul meu de vedere, este că, în timp ce proclamăm obsesiv, după fiecare atentat, voința noastră de a combate terorismul islamic care ne atacă sistematic societățile, refuzăm cu încăpățânare să folosim oportunitatea strategică pe care ar constitui-o un front comun occidentalo-rus în această luptă.

- Care ar fi interesul unei atari apropieri de Moscova?

- Încă o dată, nu este vorba nici de a intra într-o relație amoroasă cu Moscova, nici de a subestima calculele și interesele rușilor (le avem pe ale noastre), ci de o afacere fără prejudecăți și foarte profitabilă pentru fiecare dintre părți: cea a unei convergențe de fond, vigilentă dar autentică, inedită dar salutară, între cei doi piloni ai Occidentului.

Evident că aceasta cere oarecare anvergură, îndrăzneală și ambiție.

În schimb, în fața efortului cerut de o asemenea schimbare, elitele noastre defazate preferă împotmolirea într-o bătălie în spatele frontului.

În vreme ce am intrat, că ne place sau nu, într-o fază de inovație geopolitică majoră – evident, la inițiativa Moscovei – care mătură ordinea veche, o mare parte a establishmentului american din jurul actualei administrații se agață cu disperare de aceasta.

- Vă referiți la scandalul cu hackerii ruși care ar fi influențat alegerea lui Donald Trump...

- Într-adevăr, este o manifestare jalnică a acestei cramponări. Această gâlceavă americano-americană, a cărei țintă principală este noul președinte american iar Vladimir Putin este instrumentul, demonstrează în mod trist cât de neimportantă este soarta Orientului Mijlociu și a populațiilor sacrificate pentru aparatul conducător american (inclusiv al NATO), care vede cum i se clatină interesele și beneficiile de pe urma vechii situații și nu se resemnează.

Așa că și acolo și aici (în Europa – n.r.) ne încordăm în jurul vechilor noastre totemuri rânjitoare, ne cramponăm de vechile noastre obsesii, preferând vechiul și bunul nostru război rece reanimat în locul unei axe Moscova – Washington novatoare, care ar fi totuși un motor excepțional pentru renașterea civilizației noastre încremenite în contradicțiile și cinismul ei.

La Washington, vechea administrație face tot ce poate pentru a-l închide pe noul președinte într-o capcană care să-l împiedice să-și pună cu bine în aplicare proiectul de resetare a relațiilor cu Moscova. Este vorba de a-l băga într-o fundătură de inacțiune strategică și de a-l face să se teamă că, dacă persistă, va fi acuzat de opinia publică, spălată metodic pe creier, nici mai mult, nici mai puțin decât de trădarea intereselor naționale prin dorința de a dialoga în sfârșit inteligent cu Rusia.

Ne aflăm în plin delir și nu ar fi de mirare să auzim curând de posibile „schimburi de informații cu inamicul” pentru a-l discredita și mai mult pe noul președinte și a-i zădărnici proiectele.

- Cum apreciați reacțiile lui Donald Trump și Vladimir Putin la acest „delir”?

- Donald Trump și Vladimir Putin nu s-au înșeleat când au refuzat să cedeze la escaladarea represaliilor diplomatice prin expulzarea de „spioni” americani în replică la „represaliile” americane.

Președintele rus este prea abil și preferă un triumf modest, în timp ce Barack Obama și Hillary Clinton se prăbușesc într-un eșec fulgerător și zgomotos.

Președintele ales evaluează fără îndoială perfect câmpul de mine pe care președintele în exercițiu i-l pregătește la Washington, și mai precis în Siria, cu posibila reluare a livrărilor de rachete Manpads (portabile) către grupările de rebeli, care încă nu s-au conformat acordului de încetare a focului - o amenințare clară pentru avioanele și elicopterele ruse.

Ideea este de a face să eșueze acordul de încetare a focului și procesul diplomatic pe care Moscova, Teheranul și Ankara încearcă să-l facă să reziste în perspectiva viitoarei conferințe de pace de la Astana, care trebuie să traseze contururile unui acord politic viabil.

Pe scurt, „lumea veche” are viață grea. Cadavrul mișcă încă. Întrebarea este aşadar: suntem capabili să exploatăm oportunitatea extraordinară care ne este oferită de a restaura credibilitatea occidentală, atât de șifonată în ultimii 15 ani de cinismul structural al intervențiilor noastre zise „morale”?

Vom porni în sfârșit de la realitate și de la oportunitățile pe care le oferă aceasta pentru a purta o luptă existențială împotriva unei amenințări care nu va slăbi câtă vreme nu vom face front comun împotriva ei?

Sau vom prefera să persistăm în orbire, bombănind împotriva acestei lumi care refuză să ne dea ascultare, să ne refugiem într-un maniheism depășit, care face jocul adversarului, să ne închistăm în scheme de gândire retrograde, care nu mai funcționează și ne fac vulnerabili?

Pentru Franța și pentru Europa, dilema este crucială.