Salutăm apariția recentă a numărului 1 pe 2019 al revistei bianuale Martyria de teologie și spiritualitate ortodoxă, sperând că întârzierea nu este cauzată de dificultăți financiare, o maladie letală care a pus capăt existenței multor reviste culturale valoroase în ultimii ani.
Fiecare număr al Martyriei propune în cadrul secțiunii sale teologice o temă abordată din diverse unghiuri: de data aceasta, este vorba despre „Bunătatea lui Dumnezeu”.
Un subiect mai mult decât binevenit, în condițiile în care omul contemporan pare tot mai tentat să își pună nefericirile și angoasele pe seama unui Dumnezeu nedrept, cu alură de șef de corporație, care nu ar avea altă treabă decât să le facă zile fripte angajaților săi.
Concluzia firească a unei astfel de abordări este: de ce să fiu eu bun, dacă Dumnezeu nu este? Și de ce să mai cred în El?
Există o întreagă teologie patristică legată de bunătatea absolută și deplină a lui Dumnezeu, pornind de la cuvintele Mântuitorului: „Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Matei 19, 17).
Învățăturii Sfinților Părinți pe această temă le acordă ÎPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului și mentorul proiectului Martyria, o profundă și cuprinzătoare exegeză cu titlul „Bunătatea lui Dumnezeu și omul îmbunătățit”.
În ciuda spațiului restrâns pe care îl avem la dispoziție, nu putem rezista de a reproduce câteva dintre zicerile Sfinților Părinte pe baza cărora erudiditul ierarh își construiește comentariul, pentru a vă ispiti să căutați și să citiți revista:
„Dumnezeu este bun așa cum este în firea focului să încălzească”, spune Clement Alexadrinul, iar Sfântul Grigorie de Nyssa precizează: „Binele prim și propriu, a cărui fire este bunătatea, este și se numește dumnezeirea, fie că aceasta se înțelege sau nu”.
Origen arată: „Atunci când a creat, «la început», tot ce a găsit de bine să creeze și, pentru ființele cugetătoare, nu a avut un alt motiv de a le aduce la existență decât pe Sine Însuși, adică bunătatea Sa”.
O splendidă explicație a motivului pentru care Dumnezeu a creat lumea din preaplinul bunătății Sale o oferă Metodiu de Olimp: „Bun fiind, El a creat ființele care nu existau. Mai întâi, El a voit să-și arate bunătatea Sa (este propriu naturii prea bune de a da naștere la ceea ce n-a existat niciodată) și apoi El a manifestat-o și prin promisiunea bunurilor superioare, pe care le-a oferit celor pe care i-a creat.
„El nu le-a dat doar existența, ci și bucuria lucrurilor superioare, arătându-și în felul acesta bunătatea care este în El.
„El se arată a fi bun tocmai pentru că există ființe care au nevoie de El. Dacă Dumnezeu n-ar fi creat lumea, Dumnezeu ar fi fost necunoscut, pentru că n-ar fi existat ființele care să-L cunoască. De aceea, voind să se facă cunoscut și dorind să arate că El există, a creat lumea.
„Restul universului, eu zic că a fost creat pentru om, pentru a-i furniza ceea ce-i era necesar (și omul pentru Dumnezeu Însuși, pentru a slăvi pe stăpânul său și a răspândi peste celelalte creaturi binele primit de la Dumnezeu).”
La întrebarea pe care și-o pune oricine – ce făcea Dumnezeu înainte de a crea lumea? – oricât de abrupt ar fi formulată, răspunde același formidabil gânditor care este Metodiu de Olimp: „Eu zic că, înainte ca Dumnezeu să creeze această lume, se delecta contemplând lucrurile pe care avea să le facă, pentru că n-a fost niciodată nelucrător, ci a lucrat cu cugetul, reprezentându-Și frumusețile lucrărilor Sale.”
Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa, adică bun, după cum tot bună era și lumea pe care i-a dat-o în stăpânire. Căderea omului a dus și la degradarea întregii lumi.
Tot din preaplinul bunătății Sale, Dumnezeu S-a făcut om, pentru a-l salva, a-l restaura și a-l aduce din nou la starea de îndumnezeire (părtășie cu Dumnezeu) inițială, explică IPS Varsanufie.
Însă reîntoarcerea nu este ușoară: Dumnezeu Însuși a pătimit pe cruce, arătându-ne că pentru mântuire este nevoie de suferință.
Sfântul Ioan Gură de Aur îl aseamănă pe omul care suferă cu aurul care, pentru a deveni pur, trebuit topit și curățat de impurități: „Dumnezeu, vrând să facă sufletul destoinic spre virtute, îl strânge, îl topește, îl predă chinurilor încercărilor”.
Așadar, departe de a fi semne ale „răutății”, „indiferenței” sau – mai rău – „inexistenței” lui Dumnezeu, suferințele sunt un semn al iubirii Sale față de om. Un copil plânge când tatăl cheamă medicul să-i facă o injecție, dar înțepătura este necesară pentru vindecare.
Mai mult, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, citat de ierarhul autor, pedagogia divină nu se oprește aici, deoarece suferințele sunt ca niște „semințe ce încolțesc și devin roditoare prin apa răbdării”. Ele „rafinează sufletul” și îl îndeamnă spre fapte bune, deci au rol stimulativ.
Despre aspectul pedagogic al suferinței scrie remarcabil și Arhim. Dr. Policarp Chițulescu, care observă și el că „interzicerea de a mânca din Pomul Vieții, alungarea din Rai și moartea nu sunt deloc pedepse și chinuri date omului de către Dumnezeu, ci manifestări ale purtării Sale de grijă, pline de iubire”. Ele au ca scop „îndreptarea și mântuirea omului”.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu nu ar fi luat aceste măsuri radicale? Autorul răspunde cu un citat din Sfântul Ioan Gură de Aur: „Omul ar fi considerat că Dumnezeu (care îi avertizase pe Adam și Eva de consecințele unui eventual păcat – n.a.) este pizmuitor, înșelător și mincinos, apoi ar fi considerat binefăcător și prieten pe adevăratul înșelător și pe tatăl minciunii și al invidiei, și omul ar fi trăit, pe mai departe, păcătuind. Alungarea din Rai a urmărit ocolirea acestor păcate îngrozitoare.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, citat de părintele arhimandrit Policarp, face și el o comparație cu o intervenție medicală: „Dacă doctorii ar lăsa rana așa cum este, boala se agravează prin înmulțirea infecției, dar dacă o taie, opresc înaintarea acesteia.”
„Bunătatea din lume nu poate fi înțeleasă nicidecum ca o reflexie a bunătății lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, ca o împărtășire din singurul izvor al bunătății, care este Dumnezeu”, afirmă și Pr. Dr. Ștefan Zară în magistralul său eseu „Mântuitorul Hristos, «plinătatea bunătăților» în scrierile lui Origen.
Principala „bunătate” pe care Hristos Dumnezeu o revarsă asupra oamenilor este Viața, scrie părintele Zară, căci Mântuitorul, care ne cheamă să-L urmăm, a zis: „Eu sunt Viața”.
Legată intrinsec de articolele anterioare este și meditația „Despre ispite” a Protos. Arsenie Muscalu, care, între altele face o descriere amănunțită a strategiilor diavolului prin care își atacă victimele în funcție de starea lor duhovnicească:
1. „Pe cei care zac în robia păcatului și nici nu se gândesc să se elibereze din această robie, diavolul îi ispitește în sensul că, folosindu-se de înclinarea lor spre păcat, le aranjează și le înlesnește noi și noi prilejuri de a păcătui, având grijă în același timp să șteargă din mintea lor orice gând bun, să le abată atenția de la orice situație sau întâmplare care ar putea să le insufle vreo bună dorință, vreun gând de a se elibera de păcat, cufundând astfel pe om din întuneric, într-un întuneric și mai adânc.”
2. „Pe cei care conștientizează starea de robie, starea sufletească păcătoasă și care doresc să se elibereze de această stare, dar nu fac nimic în această privință, diavolul îi ispitește cu amânarea, mângâindu-i mincinos că încă mai este timp, că astăzi vor păcătui eventual pentru «ultima oară», iar mâine se vor îndrepta, dar întotdeauna «mâine!» și niciodată «astăzi!».”
3. „Pe cei care cu hotărâre s-au eliberat din robia păcatului și au pornit pe calea binelui, diavolul îi ispitește adesea să săvârșească binele după mintea lor, să se încreadă în discernământul lor, neglijând să ceară sfatul cuiva care ar i-ar putea sfătui pe cele bune sau chiar evitând să se așeze sub ascultarea cuiva prin care, cu harul lui Dumnezeu, să poată fi ales binele adevărat de un bine aparent, înșelător, astfel ajungând să cadă din nou în păcat.”
4. „În sfârșit, diavolul nu se sfiește să atace nici pe cei care au urcat toată scara virtuților și care pare că s-au statornici în bine, făcându-i să pună pe seama propriei propriei vrednicii și priceperi binele dobândit și astfel să piardă totul, cufundându-se în trufie.”
Din sumarul acestui număr al revistei Martyria, trebuie pomenită și minuțioasa documentare a Pr. Dr. Laurențiu Rădoi despre un ierarh pe nedrept uitat: Episcopul Sofronie Vulpescu, cel care a ocupat scaunul Eparhiei Râmnicului între 1913 și 1918, precum și studiul Oanei-Mădălina Popescu despre o carte apărută în 1819, într-o perioadă istorică tulbure, pe plan politic – Eteria și spiritual – Iluminismul, având titlul Apologia scrisă, după toate probabilitățile, de Athanasie din Paros, un veritabil călăuzitor al vremii, alături de Nicodim Aghioritul și Macarie din Corint.
Cartea avea menirea de a păstra prinsă flacăra credinței în Răsărit, în fața revărsării valului de ateism din Apus, iscat de Voltaire și compania.
Românii, ca mulți ortodocși ai vremii, se aflau răstigniți între două opțiuni: emanciparea națională (de sub dominația otomană) propovăduit de Apus, care venea „la pachet” cu umanismul ateist; sau păstrarea dreptei credințe (pe care otomanii o tolerau) cu prețul aservirii naționale.
Această dispută, care este valabilă și azi, este tranșată categoric și poate șocant de duhovnicul din Paros: Împărăția Cerească este valoarea supremă și ea nu trebuie sacrificată pe altarul unor idealuri – neîndoios nobile – precum independența și suveranitatea.
O mențiune aparte pentru excepționala traducere a părintelui Octavian Gordon al unui text valoros: Cateheza a Zecea a Sfântului Teodor Studitul (759-826) la Duminica Tuturor Sfinților.
Nu pot încheia fără să pomenesc de splendida evocare a Istanbulului, cu titlul „În orașul lui Constantin”, aparținându-i lui Dan Ciachir și care m-au dus cu gândul la scrierile lui Pierre Loti. Iată câteva pasaje:
„Există însă un loc de referință de unde poate fi contemplat Țarigradul: din Turnul Galata, înalt de 60 de metri, având o platformă circulară cu o perspectivă de 360 de grade. (...)
„Am rămas pe platforma sa circulară mai bine de o oră într-o dimineață de octombrie luminoasă și cu foarte puțini turiști. În dreapta câmpului vizual albăstrit de cer și de ape aflate în toate părțile se întindea Cornul de Aur, iar pe latura stângă Marea Marmara, zisă și Propontida sau Marea Albă, prilej să-mi amintesc de observația lui Iorga că Bizanțul este o talasocrație. Dar Turnul Galatei oferea deschidere și asupra Bosforului.
„Privind iarăși Cornul de Aur, m-am uitat spre capătul său îngustat, unde se află cartierul Fanar și catedrala Patriarhiei Ecumenice cu hramul Sfântului Gheorghe, statornicită acolo din anul 1600, după mai multe peregrinări. Modestă ca dimensiuni, biserica nu are cum să se distingă din vârful Galatei. Lipsită de turle și de clopotniță, pare mai degrabă o clădire civilă cu elemente arhitectonice grecești.
„În interiorul ei a predicat însă Ilie Miniat, iar în incintă Constantin Iconomos a redactat în 1848 strălucita enciclică a Patriarhilor Răsăriteni cu care i-a răspuns papei Piusl al IX-lea și invitației sale de «unire».
„De aceea, catedrala Patriarhiei Ecumenice constituie și astăzi un simbol și un concentrat de Ortodoxie care ne leagă de epoca lui Justinian și de aceea a lui Fotie.”
În final, o mențione specială pentru exceționala ținută grafică a revistei, care face în mod strălucit pereche cu ținuta intelectuală.