Note de lectură la Lavinia Betea, Virgil Măgureanu „Ce s-a întâmplat de fapt/Un dialog despre perioada postdecembristă”, Editura RAO, București 2022.
Discontinuități narative ale interlocutorului (sau pierderi de text la tehnoredacare?!) fac ca unele enunțuri, care deschid curiozitatea cititorilor, să nu mai fie duse până la capăt, ceea ce lasă impresia că asistăm la un dialog, care nu nu este destinat, cu subiect strict rezervat.
Așa de exemplu, este pusă în discuție o anumită atitudine a ambasadorului Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord la București, care a acuzat Serviciul Român de Informații de hărțurire , (…) am primit o notificare oficială prin care ne amenințau că dacă nu încetăm hărțuirea, Anglia va rupe relațiile diplomatice cu România (…) Vă arăt scrisoarea, ca să vedeți la câte s-au putut preta, dar mai bine nu ! ( Lavinia Betea, op. cit. pag. 323 ).
Semnificațiile incidentului de la Ambasada Marii Britanii
Întâmplarea cu „hărțuirea”are tâlcurile ei și corect este să oferim cititorilor faptele, așa cum s-au petrecut. Serviciul de protecție exerioară a sediului ambasadei era asigurat de subofițeri în uniformă de poliție, aparținând unei structuri a Serviciului Român de Informații, care în organizarea fostului Departament al Securității Statului se denumea ”Filaj-pază C.D.- Corp Diplomatic”.
Un „prieten” al Ambasadei din Brigada Antiteroristă le-a sugerat că ar fi oportun ca securitatea perimetrului ar fi mai bine asigurat de structura aniteroristă de profil, structură care la momentul respectiv proteja strict obiectivele țintă ale organizațiilor teroriste ( Ambasata Israelului, Agenția EL -AL, Reprezentanța Autorității Palestiniene ș.a.). Pentru acoperirea autorului sugestiei, ofițerul din ambasadă responsabil cu securitatea a aplicat o stratagemă prin care să inducă incapacitatea părții române de a asigura paza și chiar complicitatea la pătrunderea prin efracție în sediul Ambasadei și reședințele personalului diplomatic (consular).
Într-o primă fază, domnișoara căpitan A.U. din Biroul Relații Protocol al Cancelariei S.R.I. , a fost notificată verbal că „Domnișoara secretară „Pearson”, cu afecțiuni circulatorii la membrul inferior stâng și-a găsit recipientul pentru apă fiebinte, mutat din partea stângă în partea dreaptă a patului, ceea ce rezonabil conduce la concluzia că, în lipsa domnișoarei, i-a fost intruzionată reședința, situație față de care…” etc. etc. S-a luat notă, s-a analizat, s-a concluzionat că este o șicană, că vor să testeze reacția Serviciului și, tot verbal, s-a răspuns că ipoteza unei intruziuni în reședință ar trebui sesizată poliției, deoarece reședința respectivă nu se află în perimetrul protejat.
În faza a doua, pe aceiași filieră s-a notificat, tot verbal, că „Mister consilier „Wyllbrook”, care joacă șah singur, la revenirea în reședință a constatat că cineva i-a mutat calul negru de la poziția… la poziția...ceea ce rezonabil conduce la concluzia...” etc. etc. De data aceasta, era evident că există o miză mai serioasă, decât testarea unei reacții. Răspunsul a fost același. Directorul Serviciului, oarecum neîncrezător, a ordonat șefului protecției interne să întreprindă verificări, probabil nevenindu-i să creadă că din partea Ambasadei s-ar putea proceda într-o astfel de manieră provocatoare.
În faza a treia, s-a notificat în scris că „Intruziunea a avut loc în biroul lui mister Pickwich, colecționar de pendule, unde acesta are o pendulă blocată la ora 12,00 GMT, dar intrusul a mutat indicatoarele la ora +03,30 GMT .
În notificare erau inserate și „intruziunile anterioare”, solicitându-se imperativ poziția Serviciului față de hărțuirea sistematică etc. etc. Directorul Serviciului a repetat ordinul dat anterior șefului protecției interne, acesta a raportat că din verificările efectuate nu a rezultat ca vreo unitate a S.R.I. să fi fost implicată și că va întreprinde noi măsuri, urmând a prezenta rezultatul. Acesta trata problema cu seriozitate.
S-a decis formularea unui punct de vedere. În esență, s-a comunicat Ambasadei respingerea provocărilor și a manierei în care s-a procedat, iterându-se că nu era cazul să se considere că se adresează unora abia coborâți din copac. Nu avem cunoștință în ce termeni protocolari a fost transmis răspunsul, dar odată cu preluarea protecției sediului Ambasadei de către Brigada Antiteroristă nu s-au mai primit povești scoțiene despre stafiile palatelor bântuite. Totodată, brigăzii i s-au suplimentat efectivele cu câteva sute de posturi, ca să poată prelua protecția antiteroristă a tuturor reprezentanțelor diplomatice.
Care au fost motivațiile britanicilor
Dar, să adăugăm și detaliul care ne poate lămuri mai bine asupra motivației Intelligence Service-ului de a orchestra un astfel de scenariu provocator cu ingrediniente de umor englezesc. Un subsecretar de stat al Guvernului a fost reperat la întâlniri nocturne cu un „diplomat” britanic prin boscheții din Parcul Grădina Icoanei.
Subsecretarul de stat preda un plic format A 4 și primea în schimb un alt plic, mult mai mic, ce-l punea în buzunarul interior al sacoului. Scopul întâlnirii și natura schimbului erau evidente. Ofițerului de legătură din ambasadă i s-a comunicat în cel mai „colegial” mod posibil că o relație firească nu ar trebui să se întrețină în condiții de clandestinătate. Motivația oferită a fost puerilă: „o relație contractuală de cercetare sociologică”. Dar de ce, pe de-a ascunselea?!
Britanicii, după cum era regula și la ei, știau foarte bine că polițiștii din pază sunt și parte a sistemului contrainformativ al contraspionajului, dar au ținut neapărat să fie înlăturați. Ei cunoșteau foarte bine membrii ambasadei, aceștia din urmă îi cunoșteau pe polițiști, cu care erau atenți de ziua Majestății Sale, a Crăciunului (Anului Nou), a Paștelui.
Faptul de a li se fi atras atenția că nu este fair play să se întâlnească noaptea prin boscheți cu un demnitar român i-a deranjat foarte tare. Amenințatea ambasadorului Michael Atkinson cu ruperea reațiilor diplomatice era o cacealma. Interesele occidentale, inclusiv cele personale ale ambasadorilor, pentru oportunitățile deschise de haosul politico-administrativ din România erau la cote atât de mari, încât nu o astfel de posibilitate era exclusă.
Dacă pentru calmarea situației, domnul Virgil Măgureanu a avut nevoie de ajutorul lordului Julien Amery, fost șef regional al afacerilor M.I.- 6 în sud-estul Europei, încă din anii ‘40, și la recursul acelor mijloace ale serviciilor secrete „pe care nu le poți, după aceea, niciodată dezvălui public ca să ții în picioare regimul”( idem pag. 325), substratul trebuie să fi fost altul.
Legenda urbană, generată de însemnările zilnice ale lui Ion Rațiu, ne spune că Ion Iliescu a avut un coșmar. Se visase urcat într-un tren și trimis în exil, asemenea Regelui Mihai, iar Regele era adus de la Geneva cu avionul de generalul Victor Atanasie Stănculescu. Dacă un asemenea pericol era real și iminent, putem înțelege ce presupunea „să ții în picioare regimul”.
Regele Mihai, Ion Rațiu și Ion Iliescu
În treacăt amintim, că în 1984, la constituirea Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, Ion Rațiu a declarat că țelul uniunii, și al său personal, este său este să fie desemnat prim ministru al României, de către Regele Mihai. Centrul de Informații Externe a adus înregistrarea video a momentului. Ion Rațiu, ca om al M.I.-5 se afla într-o rivalitate, chiar lipsită de fair play cu Sir Cârciog- om al M.I.-6 (n.n. unchiul lui Mihai Cârciog, înnobilat de Regina Elisabeta a II-a pentru o idee de afacere proprie, dar foarte profitabilă Regatului – sistemul centralizat de colectare, și valorificare a deșeurilor metalice , îndeosebi a celor neferoase). Din invidia reciprocă celor doi agenți, expresie și a rivalității serviciilor britanice, provenea „nefrecventabilitatea” lui Rațiu, despre care amintește domnul Măgureanu că i-a fost adusă spre știință de ambasadorul Sergiu Celac ( op.cit. pag.345-346) .
Lordul Amery, cu care generalul Stănculescu lasă a se înțelege că se afla într-o relație specială , dispunea de acele mijloace cu care să se poată menține, ori dărâma, un regim dintr-o țară atât de vulnerabilă în acel moment. M.I.-6 și Foreign Office erau și sunt același trup.
Interlocutorul doamnei Lavinia Betea ne mai supune unor teste de rezistență în materie de descifrat texte eliptice. Dar, mai întâi să prezentăm citatul cu pricina : L. B. : Dar dvs., acolo la Focșani, știați ce se întâmplă în jur ? V.M. : Sigur că știam. L. B. : De unde V.M. : „ Aveam un VEF de la ruși, primit cadou când am fost plecat în Turkmenistan sau Kazastan. L-am primit la terminarea acelui lectorat [n.n. Care lectorat ?!], căci asta am făcut ca lector al C.C.ului [ n.n. Ce ?!]. Așa că am primit cadou un minunat aparat radio VEF. Îl aveam cu mine tot timpul și ascultam tot ce se întâmpla.
Pagini albe din activitatea lui Măgureanu
Ce să înțelegem ?! Că domnul Măgureanu a terminat un curs de lectori în Turkmenistan sau Kazastan, unde la absolvire i s-a oferit un minunat aparat radio VEF, sau că în calitatea de lector al C.C-ului a conferențiat prin republicile asiatice ale Uniunii Sovietice ?!
Un alt exemplu, de data aceasta de evidentă contradicție. La pagina 309, Lavinia Betea aduce în discuție disputele, ce nu mai puteau fi escamotate, dintre Petre Roman și Ion Iliescu și întreabă : „Dumneavoastră de partea cui ați fost ”? Răspuns: „A niciunuia”. Nu am făcut parte din această polemică, dar ascultam cu atenție ceea ce spunea Bârlădeanu, care într-un final m-a și adoptat ca pe un fel de fiu spiritual deoarece cedea că eu cunosc lucrurile dincolo de aparențe”. Consecința acestei adopții de suflet, domnul Măgureanu ne-o spune la pagina 329, în termenii :„Și recunosc, am avut o contribuție definitorie la căderea guvernului Roman”. Iată ce înseamna „de partea niciunuia”.
Ne mai spune domnul Măgureanu că Nicolae Ceaușescu nu ar prea fi fost informat de către șeful Departamentului Securității Statului asupra accelerării declinului regimurilor din Europa de Est și cu privire la realitățile interne, că „ în ultimul trimestru de existență a regimului generalul Vlad ar fi încercat să-l contacteze și să-i spună despre ceea ce se întâmplă în jur (...)” (Lavinia Betea, op.cit. pag. 78)
Adevărul generalului Iulian N. Vlad : „Decembrie 1989 sau evenimentele, mai exact, din decembrie 1989 nu m-au luat pe nepregătite, în sensul că de mai mult timp semnele a ceea ce se va întâmpla la un moment dat începeau să se arate tot mai clar. În ce ne priveşte, instituţia în fruntea căreia mă găseam, de mai bine de doi ani, şi-a făcut datoria. Nu exagerez dacă spun că şi-a făcut cu prisosinţă datoria în sensul că toate informaţiile, nu puţine la număr şi foarte importante din punct de vedere operativ, au fost aduse la cunoştinţa şefului statului pentru că lui şi numai lui ne subordonam în mod nemijlocit. Din păcate, însă, din diverse motive informaţiile noastre nu au mai fost valorificate, poate chiar nici nu au mai fost întotdeauna apreciate la justa lor valoare. Pe undeva, unele chiar a fost puse la îndoială. E drept că şeful statului avea informaţii şi din alte surse oficiale. Cele mai credibile pentru el fost întotdeauna informaţiile venite pe linie de partid. Din păcate, aceste informaţii foarte adesea nu prezentau adevărul în lumina realității. Aşadar, instituţia care s-a numit Securitatea Statului, în decembrie 1989, şi-a făcut, repet, şi-a făcut datoria până în ultimul moment când şeful statului, el însuşi, s-a dezis de putere prin părăsirea intempestivă a sediului Comitetului Central. A plecat fără să spună măcar unora din factorii de răspundere unde se duce. Printre instituțiile care ar fi fost firesc să știe era și Securitatea Statului, precizându-ne, eventual, unde pleacă, dacă continuăm să avem legătura, în ce mod să se facă aceastălegătură. In astfel de situații, în mod normal așa se procedează.
Subliniez, încă odată, că, până în acel moment, Securitatea Statului şi-a făcut întocmai datoria, în sensul că nu a fost informaţie importantă, de interes în împrejurările date , care să nu îi fie supusă atenţiei şefului statului. Din păcate însă, era depăşit de situaţie . De mai mult timp, observasem şi o oarecare, să zic aşa, schimbare în comportamentul său. Din prima jumătate a anului 1989, am sesizat o scădere în felul de a aprecia, de a judeca, de a da dispoziţii . Avea momente când părea că avea gândurile transportate undeva ... Nu mai avea percepția activă și nici reacțiile firești la stimulii informaționali.” (Aurel I. Rogojan, Iulian N. Vlad - Confesiuni pentru istorie, Editura Proema, Baia Mare, 2017, pag. 48-49)
Anterior, în dialogul cu Alex Mihai Stoenescu , domnul Măgureanu, afirmă :„Eu am cerut toate documentele de arhivă privind reflectarea evenimentelor ce aveau să se producă și mi-au făcut impresia că sunt foarte departe de adevăr (…) printre potențialii dușmani , considerați foarte priculoși, erau serviciile acestea israeliene, care s-a dovedit că nu aveau legătură cu planificarea, cu acțiunea pusă în derulare de sovietici.” ( Alex Mihai Stoenescu. op.cit. pag.19 ) Hait ! Cu numai cinci pagini înainte, domnul Măgureanu, în referire la o informare prezentată lui Nicolae Ceaușescu, spune cu totul altceva : „ (…) în nota aceasta, dată de generalul Vlad lui Ceaușescu, se făcea vorbire expresă referitor la implicarea sovietică, nu numai de la Timișoara, dar cam în toate punctele de granița de vest, începând chiar cu partea de nord vest. (…) Nu mai spun că și Clujul era atunci unul din punctele vizate de sovietici.” (Idem pag.14 )
Activitatea la Direcția de Informații Externe
Domnul Măgureanu relateză nu doar atractiv, ci și ca un veritabil profesionist despre cele 7-8 luni de analist la Departamentul Z.I. al Direcției de Informații Externe.
V.M:- „Despre sursele de informații la nivelul șefului statului nu vreau să vorbesc. L.B.:- Îmi imaginez că sunt aceleași în toată lumea V.M:- Vă imaginați greșit. Anumite categorii de informații nu sunt pentru orice urechi [ n.n. For Your Eyes Only ! Numai pentru ochii Dumneavoastră!] „Quod liced Iovi, non liced bovi”- nu e îngăduit boului ceea ce este îngăduit lui Zeus. Despre asta nu vreau să vorbesc. Noi aveam la dispoziție tot ce venea din afară. Ce consideram noi că e bine să știe șeful statului se punea acolo. Și asta hotăram eu- căpitanul nu știu care ( Lavinia Betea, op. cit. pag. 43).
Pe cale de consecință, firesc ar fi fost șă-și reamintească că arhiva informărilor prezentate lui Nicolae Ceaușescu o păstra acest departament și nu Securitatea Internă, preluată de Serviciul Român de Informații. În arhiva Securității Interne se regăseau doar piesele unui puzzle disparate prin dosarele surselor, problemelor și cazurilor și, în niciun caz informațiile din sursele Centrului de Informații Externe și ale unităților speciale U.M. 0110 ( de cel mai mare interes), U.M. 0195 Contraspionaj Extern și U.M. 0525 – Cifrul de Stat. Precizările sunt necesare pentru a avea imaginea segmentului foarte îngust al resurselor informaționale pe care s-au bazat impresiile, aprecierile și concluziile.
„Căpitanul nu știu care”, cel care avea ultimul cuvânt cu ce anume să fie informat Nicolae Ceaușescu, a fost „pro forma” și mentor ideologic al lui Nicu Ceaușescu. V.M.: - Se poate verifica, Nicu Ceaușescu toate examenle de științe sociale le-a dat cu Măgureanu. Venea la examene. Venea și era destul de disciplinat. Că nu știa nimic și că eu trebuia să-i dau nota maximă...asta a fost. L.B.:- Nu se mai poate verifica. Au distrus toată arhiva.(...) Bănuiesc că era politicos. V.M.: - Îmi permit să spun mai mult. Nu lăsa nicio clipă să se înțeleagă cine este el acolo”(Idem pag. 37).
Înființarea SRI
Pentru istorie este important să separăm fabuloasele legendele urbane de realitatea cel mai adesea frustă, de o simplitate dezarmantă. Pentru redactarea Decretul Consiliului Frontului Salvării Nationale nr. 181 din 26 martie 1990, privind înființarea Serviciului Român de Informații nu a fost realizată vreo documentare , nu s-au consultat izvoare străine și nici din arhivă, referitoare la perioadele Moruzov și Cristescu, nu s-au elaborat studii de necesitate și nici proiecții de structură, organizare și mod de funcționare.
Decretul s-a dictat și stenografiat după o expunere liberă , în cca. 30 de minute, fiind , în primă și ultimă instanță un act mai mult administrativ, decât juridic, care cuprindea un număr de opt articole. Deoarece acest decret nu prea este disponibil, găsim de cuviință să-l reproducem, în cele ce urmează, și să invităm cititorii să identifice eventualele surse occidentale ale documentului.
Cât de simplu, dar greu de rostit este adevărul. Serviciul Român de Informații s-a născut ca instrument al președintelui C.P.U.N. , iar după alegerile din 20 mai al Președintelui României.
Despre constituirea Serviciului, Ion Iliescu a declarat presei că „Serviciul Român de Informații este o instituție modernă, care a fost structurată după analiza modelelor unor astfel de servicii din țările cu tradiție democratică: Statele Unite ale Americii, Canada și principalele țări europene”
Dictarea textului decretului s-a făcut, având în față cu textul Decretului Consiliului de Stat al Republici Socialiste România nr. 121 din 3 aprilie 1978 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, Capitolul II-Atribuții, Art.5 Atribuții ale Departamentului Securității Statului.
Domnul Măgureanu spune că nu a avut preocupări legate de deconspirarea informatorilor ( Ibidem pag. 361) Atunci, cine a scos securea războiului, chiar la tribuna Parlamentului și a declanșat prima „Dosariadă” ?!
Cazul căpitanului Bucur
Fără să fie în vreun fel provocat de Lavinia Betea, interlocutorul aduce în discuție cazul căpitanului Bucur: V.M.:- „(…) și când, în cele din urmă, să zicem că ieșim la mal, în sensul că S.R.I.poate fi perceput ca un serviciu al unei țări cu orientare democratică, a apărut căpitanul Bucur cu înregistrările ilegale care s-au dovedit o făcătură. Căpitanul Bucur confecționase el însuși niște înregistrări ilegale pe care ni le-a atribuit nouă. Înregistrări ale convorbirilor -făcute de către Vadim Tudor. Ei doi, el cu Funar, schimbau tot felul de opinii care erau compatibile în bună măsurăcu idei extremist-naționaliste. Acestea pe care și le-ar fi înregistrat singuri, i le-au trimis lui Bucur, care le-a dat ca și cum noi am fi ascultat telefoanele lor ( op.cit. pag.327 ) L.B.:- Au fost însă prezentate și ascultări de jurnaliști de la „Ziua”, „Cațavencu ” și alți oameni politici… Va fi greu de crezut că toți aceștia au complotat împreună cu Vadim și cu Funar. V.M.:- Nu am nimic de comentat. (…) Toți cei pe care i-ați menționat aveau față de SRI o atitutidine ostilă. (…) Aici mi se pare suspectă decizia CEDO care a pus la plată statul român (Idem pag.328).
Inițial, căpitanul Bucur Constantin a fost condamnat de Tribunalul Militar Teritorial București la două pedepse de câte doi ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei, pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzute de Legea siguranței naționale, art. 19 „culegerea si transmiterea de informatii cu caracter secret ori confidential, prin orice mijloace, în afara cadrului legal” și art.21 „Divulgarea sau folosirea, in afara cadrului legal, de catre salariatii serviciilor de informatii, de informații privind viata particulara, onoarea sau reputatia persoanelor, cunoscute incidental in cadrul obtinerii datelor necesare sigurantei nationale” și la o pedeaspă de 3 luni închisoare (grațiată) pentru furtul casetelor cu înregistrările doveditoare, prezentate Comisiei parlamentare pentru cercetarea abuzurilor.
Apelul inculpatului a fost respins de Curtea Militară de Apel, prin Decizia nr. 54/14.06,1998 din 13.05.2002. , iar recursul prin Decizia Curții Supreme de Justiție- Secția penală, nr. 2377 din 13. 05. 2002.
Dacă înregistrările și le-au făcut singuri, Vadim și Funar, cum au rezistat capetele de acuzare și sentințele instanțelor ?
Căpitanul Bucur a declarat instanței că a raportat ierarhic despre escaladarea practicilor de interceptare ilegală, dar i s-a spus „să ne vedem de treabă, avem familii, copii”. A sesizat unitatea de protecție internă a Serviciului, unde, cel puțin aparent, i s-a dat dreptate și i s-a oferit să fie preluat pe o funcție net superior remunerată. Probabil pentru a fi sub control și elberat de stresul ilegalității ordinelor, a interceptărilor pentru care nu exista autorizare legală și nici nu se evidențiau în borderoul posturilor ascultate. Deoarece aici urma să fie în subordinea unui fost coleg, pe care îl știa iremediabil compromis, a ales calea sesizării Comisiei parlamentare pentru abuzuri.
La început - declara Bucur instanței - s-au ordonat 2 interceptări, dar, în timp, s-a ajuns la peste 40. „Venea regele, interceptări la Mircea Ciobanu și Simina Mezincescu. Declanșează sorin Roșca Stănescu campania Iliescu-K.G.B., 5 telefoane interceptate la cotidianul„Ziua”. Se ia „Cațavencu” de Iliescu, este interceptat Mircea Toma. Izbucnește răfuiala cu Vadim Tudor, se pun sub interceptate 6 telefoane de la Partidul România Mare. Mai adaug circa 40 de telefoane ce vizau firme private și afacerile acestora, iar concluzia ce am desprins-o fiind aceea că Măgureanu urmărea obținerea unor avantaje materiale” (Extras din ultimul cuvânt al inculpatului căpitan Bucur Constantin).
La 8 ianuarie 2013, CEDO a admis cererea adresată de Constantin Bucur și a obligat statul român la plata unei compensații în valoare de 20.000 Euro.
În temeiul Deciziei CEDO, cazul Bucur a fost revizuit de către instanțele naționale competente, soluțiile fiind: „ achitarea lui Bucur Constantin pentru cele două fapte” și respingerea ca nefondate a apelului și recursului declarate de ministerul Public.
Pe cale de consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție- Secția Contencios Administrativ și Fiscal, prin Hotărârea civilă nr.1568/2020, pronunțată la data de 11 martie 2020 a decis : ” Obligă pârâtul [Serviciul Român de Informații] să emită un act administrativ prin care să recunoască antecesorului reclamatelor, Bucur Constantin, vechimea în muncă de care a fost privat, solda și gradele militare ce i-ar fi fost acordate, începând cu data trecerii în rezervă, în condițiile legii. Respinde, capătul de cerere privind declasificarea documentelor care au stat la baza trecerii în rezervă. Definitvă.” Succesoarele, Bucur Emilia, văduva , Bucur Adriana și Bucur Liana, fiicele defunctului căpitan Constantin Bucur sunt în litigiu cu S.R.I., care refuză să se conformeze întocmai hotârîrii Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Departe de a epuiza subiectele deschise și lăsate în negurile unor raționamente, care au calitatea de a fi o amprentă, după care autorul lor poate fi cu ușurință identificat, încheim seria notelor de lectură, dar nu și studiul aprofundat , pentru identificarea cât mai completă a legăturilor de context ale provocărilor lansate prin recenta carte. „Ce s-a întâmplat de fapt” ?!
Cartea a apărut în rețeaua de difuzare și se vinde cu prețuri variabile de la 33,80 la 52,00 lei.
În mediul studențesc de la Academia Națională de Informații, marchitanii de la „Cărturești” au plusat la maxim, cu 52,00 lei.
Așteptăm nerăbdători, curioși și cu nedisimulată dorință de lectură, volumul următor.