Acţiunea nu ne consumă, dar gândul de după, da. Abia când ajung să nu fac nimic două zile în Ciudad de Panama încep să dau vina pe oboseala traversării din Columbia până aici.

În mine apare, nechemat, un sentiment apăsător care mă grăbeşte să ajung undeva, într-un loc pe care nu îl cunosc încă dar ştiu că îl voi recunoaşte.

Până atunci, rămân într-o semialertă incomodă, ca un om care stă cu bagajele în mână pe holul unui tren aglomerat. Ar fi uşor să spun că nu mi-a plăcut Panama, dar prefer să las sentinţele analiştilor şi statisticienilor. Drumul îşi aparţine sieşi, şi pe marginea lui veghează un liber arbitru care fluieră un cântec veşnic nou.La autogara din Ciudad de Panama, mulţimi ordonate în rânduri şerpuitoare aşteaptă să urce în autobuzele care trec Canalul, cu diverse destinaţii spre interiorul ţării.

Ca să ajung la Santa Catarina, pe care nişte englezi dintr-o cafenea mi-o recomandaseră drept plajă liniştită şi fără pretenţii, trebuie să opresc mai întâi în Soná, ca să schimb autobuzul.

Ajung la puţine minute după patru ale după-amiezei, doar ca să aflu că minibusul de patru e ultimul care pleacă spre Santa Catarina, şi că, da, l-am pierdut. Aflu, în schimb, că englezii care trăiau în Panama “de cinci ani" m-au indus în cel puţin o eroare, şi plaja se numeşte Santa Catalina, cu L.

Informaţia asta nu-mi ajută prea mult, spre deosebire de următoarea, care s-ar putea să-mi fie de folos peste noapte: la câteva sute de metri în sus pe şoseaua care ţine loc şi de stradă principală e o pensiune. Singura, de altfel. Poartă de tablă şi fier forjat, o mică terasă cu grilaj pe care clienţii nu au voie, şi în sfârşit, prin ochiurile de sârmă ale tejghelei o femeie tânără cu un prunc agăţat la piept îmi aduce, fără grabă, cheia de la o cameră. Mă întind în patul desfundat şi îl găsesc destul de comod.

Bodyguardul secret al preşedintelui

Soarele apune, punctual, pe la şase, exact când îmi fuge somnul. Din strada cu pensiunea se întinde perpendicular o esplanadă cu bănci şi palmieri. În capăt, o biserică albă cu zidurile plânse de ploi priveşte crepuscular spre lumea vegetală în care odihneşte mausoleul centenar al preotului José Félix Guembe. Singuratici sau în grupuri, oamenii ies la plimbare. Când trec pe lângă mine, mă salută, şi le răspund. În aerul patriarhal al serii care s-a lăsat peste Sona, toată lumea salută pe toată lumea.

Traversez din nou şoseaua şi intru într-o cârciumă. Câţiva bărbaţi risipiţi pe la mese alcătuiesc o clientelă relaxată şi nu prea gălăgioasă, patronată de un barman cărunt, cu mustăţi mari pe sub care mijeşte un zâmbet bonom. Din spatele tejghelei răsar alte mustăţi, care în tandem cu cele ale barmanului, se bucură sincer să mai schimbe o vorbă cu cei doi străini care s-au aşezat la bar. Ne cinstesc cu o bere Atlas, şi nu întârziem să le întoarcem gestul.

La 90 de cenţi litrul, poate să şi plouă cu bere. Atmosfera sărbătorească dezleagă limba celui de-al doilea mustăcios, care începe să se fălească, în ton conspirativ, cu îndeletnicirea lui ("dar nu trebuie să mai ştie nimeni!") de agent în garda de corp prezidenţială. Alături, barmanul confirmă, cu un zâmbet îngăduitor care nu dă de înţeles mare lucru în afară de faptul că, oricum, ar fi, e de bine.

Floarea din umbra pomului lăudat

Sona e unul din acele locuri unde turiştii se opresc doar ca să schimbe autobuzul. În scenariul pe care mi l-a atribuit prima întâlnire, fugitivă, cu Panama, rămâne însă una dintre cele mai vii experienţe, prin firescul ei.

A doua zi, la capătul unui drum de trei ore, am găsit o Santa Catalina plină de surferi puşi pe petreceri la ţărmul lutos al oceanului, şi după ce m-am plimbat fără succes în căutarea unei cazări care să nu coste douăzeci de dolari şi să facă cinci, am făcut calea întoarsă spre Sona, de data asta la timp ca să prind ultimul autobuz. În umbra pomului lăudat creşte mereu câte o floare nebăgată în seamă, pe care o începi să o iubeşti de la prima privire pe care o cobori în iarbă.

Nu e nici prima nici ultima oară când o găsesc căutând altceva, şi de data asta numele ei e Sona.Noaptea cu ceaţă fină mă pregăteşte pentru ziua de mâine, când plec spre Costa Rica, pe care o văd ca pe o şosea întinsă pe care pot ajunge în Nicaragua. Urmăriţi continuarea periplului panamerican pe evz.ro şi pe blogul lianadelaselva.wordpress.com Citiţi şi:

• EP. 7 Ciudăţenii de Panama. Jurnal de călătorie în America Latină
• EP. 6 "Avionul mofturos şi berile de aur"
• Ep. 5 "În Puerto Obaldia, brânza columbiană e ilegală"
• Ep. 4 "În Turbo, la docuri, busola a înnebunit"
• Ep. 3 Feţele Columbiei. O călătorie spre centrul Americii (3) | FOTO
• Ep. 2 O călătorie spre centrul Americii (2)
• Prima parte a "jurnalului de călătorie" al Lianei Oprea