Criticul Dan C. Mihăilescu analizează corespondenţa inedită dintre Eminescu şi Veronica Micle, pe marginea volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”.
„Mi-am găsit o vizuină literară, un refugiu sufletesc, o evadare mentală scormonind în jarul iubirii dintre Mihai şi Veronica şi încercând să văd în ce măsură se plia expeditorul Eminescu pe specificul destinatarilor săi. Până acum n-a mai fost făcut un astfel de demers la noi”, spune Dan C. Mihăilescu în ultima sa carte „Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu”, editată de Humanitas.
Criticul literar analizează corespondenţa inedită dintre Eminescu şi Veronica Micle. Volumul „Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit”, editat de Polirom, cuprinde scrisori din perioada 1878-1883, cu informaţii despre creaţia lui Eminescu, despre gândirea lui politică şi socială. Ediţia de la Polirom - îngrijită cu transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias - a apărut în 2000 într-un format de lux, de peste 500 de pagini, cu scrisorile poetului în facsimil. Datorita succesului, cartea a fost reeditată, într-un format de buzunar.
În scrisori, Eminescu mărturiseşte: „Eu nu sunt făcut pentru nici o femee”. Vraja erosului şi a morţii
„Povestea de dragoste supremă a literaturii scrise în România rămâne aceea dintre Eminescu şi Veronica Micle, aşa cum am descoperit-o în corespondenţa inedită a celor doi. Scrisorile reprezintă nu doar un mare eveniment cultural, ci şi o extraordinară surpriză umană ce radiografiază complicatele relaţii, tandre şi ironice, încrâncenate şi ludice, amare şi zglobii, naive şi îngândurate, severe şi generoase, imature şi grave dintre doi tineri din veacul trecut care se iubeau cu pasiune. E o poveste mirifică, plină de parfumul unei lumi romantice, stând, ca într-un blestem, sub vraja erosului şi a morţii. Citiţi-o şi veţi înţelege că există iubire după moarte. Ba chiar şi iubire după iubire”, consideră criticul Mircea Mihăieş.
Istoria literară şi psihologia creaţiei au, desigur, toată dreptatea să inventarieze crizele acestei relaţii, motivaţiile pragmatice, uneori aparent meschine (lasă că şi agasante, sâcâitoare cât încape), ale Veronicăi, ezitările deloc bărbăteşti ale poetului, amânările indefinite (şi ele motivate social, profesional, financiar, imobiliar etc.) ale coabitării de facto şi faţă de oficializarea relaţiei etc. Însă ele nu-i alterează nicidecum acesteia substanţa, tensiunea şi continuitatea”, apreciază Dan C. Mihăilescu în studiul său.
CE SCRIA EMINESCU „Să fii a mea şi pentru totdeauna”
„Un lucru ştiu şi voi hotărât: să fii a mea şi pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă viaţă decât în apropierea ta şi numai sub condiţia aceasta voi în genere să trăiesc”, scrie Eminescu la 10 septembrie 1879. Iar în iulie 1882: „… tu simţi din scrisorile mele că nu-mi sunt boii acasă, cum se zice, că nu sunt în toată firea. Această oboseală sufletească mă face adeseori să nu ştiu ce să scriu (…). «Timpul» m-a stricat în realitate cu toată lumea: sunt un om urât şi temut - fără nici un folos du reste. Dac-ai fost blândă pentru mine în timpi când ai fi putut să fii mai aspră, nu fii (sic) acuma, când făr-de vină mii de suferinţi mă împresoară”.
FRAGMENTE DIN ACEST VOLUM
Dacă e să căutăm o scrisoare finală, pe post de morala fabulei, ea ar fi chiar nedatata de la nr. 93, localizabilă însă în urma acuzelor aduse de Veronica în privinţa relaţiilor dintre Eminescu şi Mite Kremnitz („O Doamnă oarecare, ce nu ţi-a dorit niciodată rău şi de care erai geloasă fără umbră de cuvânt“).
„D-ta totdeuna ai gândit că eu petrec în Bucureşti. Te-ai înşelat totdeuna şi fiecine din cunoscuţii mei îţi poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un sihastru. Mizerii trupeşti şi sufleteşti m-au împresurat întotdeuna şi amintirile, căzând una câte una ca frunzele veştede, momente de aur şi momente de durere au lăsat pe urmă-le un dezgust de viaţă şi de tot, pe care nu ţi-l pot descrie.
Îţi vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ţi-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Ştiam eu de ce-o cer. Ştiam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic şi, prea greoi pentru a lua vreun lucru cum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumuseţează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viaţă fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, şira spinării morale eruptă la mine, sunt moraliceşte deşălat. Şi D-ta mă iubeşti încă, şi D-ta nu vezi că sunt imposibil, că-ţi arunci iubirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ţi fi recunoscător măcar? (…)
Dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenuşa din inima lui, va vedea că nu există nici o scântee, că totul e uscat şi mort, că n-are la ce trăi (…) Nu cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrân de 80 de ani. D-ta trăieşti şi eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi? (… Părerea de rău de a-ţi fi cauzat D-tale dureri e singura părere de rău pe care-o am… Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult cu cât eu n-am nimic de iertat, cu atât mai mult cu cât de la D-ta n-am văzut decât bine. Al D-tale supus Eminescu“ „Tu nu m-ai făcut fericit” Aici, nu altundeva, cred că trebuie să-şi afle locul înfiorata mărturisire făcută Veronicăi la 5–11 august 1879, ce rezumă perfect, din unghiul bărbatului, romanul iubirii lor. „Astfel, viaţa mea, ciudată şi azi şi neesplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine. Nici nu ştiu de ce tu eşti parte integritoare a tuturor gândurilor mele, nici mă preocup s-o ştiu, căci nu mi-ar folosi la nimic, dar este o legătură cu tine neesplicabilă; de nu între viaţa ta şi a mea, dar desigur între a mea şi tot ce te atinge pe tine, între a mea şi răsuflarea ta pe pământ. Veronică – e întâia dată
că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe hârtie – nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nici poţi şti cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aş înţelege o lume fără soare decât pe mine fără ca să nu te iubesc.
Tu nu m-ai făcut fericit, şi poate că nu sunt capabil de-a fi, tu nu m-ai făcut nici atât de nefericit încât să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adânc ascuns în sufletul meu privirea ta le-a scos la lumina zilei. Văzându-te, am ştiut că tu eşti singura fiinţă din lume care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc, are să determineze întreaga mea viaţă.“ „Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic, şi nimic având totul.“
Nimic în plus , nimic în minus, aici e tot. Şi concluzia, firească – puţin teatrală, desigur, din perspectiva ironiei relativizante a postmodernităţii, însă făcând perfect bucla unui text de asemenea factură dinspre fine de veac XIX: „Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic, şi nimic având totul.“ Ştiţi care este cuvântul-cheie care ne lipseşte nouă astăzi în înţelegerea adecvată a acestui tip de personalitate şi de relaţie? Pasiunea. Patima, fervoarea. Asta nu avem, asta nu mai ştim, de asta râdem cu o superioritate idioată, de golani invidioşi pe statura de lord a stăpânului. De la lipsa ei ni se trag sleirea, ranchiuna, setea de răzbunare fără ţintă, ofilirea. Degeneraţi ahotnici de mărire, debusolaţi sarcastici şi cu o poftă persiflantă vecină cu autodisoluţia, urcăm cu glezne ezitante şi rictus acid în podul cu amintiri al străbunicilor, unde dăm de relicvele unei lumi copleşitoare. Una care numai prin vechimea şi blazonul ei ne striveşte-ntr-o clipă –zâmbind tăcut, amar şi amarnic. Lupte sterile
Să nu disperăm. Şi Eminescu simţea la fel, când îi scria lui Negruzzi în 17 iunie 1870 apropo de sleirea epigonică: „Noi ceşti mai noi suntem trezi de suflarea secolului – şi de-aceea aveam atâta cauză de-a ne descuraja. Nimic – decât culmile strălucite, nimic – decât conştiinţa sigură că nu le vom ajunge niciodată.
Să nu fim sceptici? Atâta lucru, cele mai multe puteri sfărâmându-se în van, în lupte sterile, cele puţine – descurajate, ameţite de strigătul gunoiului ce înoată deasupra apei.“
Citiţi şi: