Când alcătuiește, la sfârșitul anului 1883, volumul Poezii de Mihai Eminescu (pentru a-i face o surpriză plăcută poetului, internat la sanatoriul doctorului Leidesdorf din Döbling, din apropiere de Viena), Titu Maiorescu include în sumar, în afară de elegia Mai am un singur dor, încă trei variante ale ei:

 De-oi adormi..., Nu voi mormânt bogat, Iar când voi fi pământ. Probabil toate i s-au părut apropiate ca valoare. Eminescu le pregătise pentru tipar și nu este exclus ca nici el să nu se fi decis pe care s-o publice (deși, luând în considerare manuscrisele, varianta Mai am un singur dor, transcrisă „pe curat”, pare să fi fost preferată de autor).

FOTO: Mihai Eminescu, 1869, Foto: J. Tomas, Praga

Poezia, cu aparență de testament sentimental, a intrat repede în conștiința publică. Pusă pe muzică și cântată, de un cor dirijat de Al. Bărcănescu, chiar la înmormântarea lui Eminescu, în 1889, a fost citită, recitată și cântată ulterior de mai multe generații. A fost comentată și cu mefiență (de exemplu de un denigrator al lui Eminescu, Alexandru Grama, care nu înțelegea cum poate cineva să creadă că va avea somnul lin dacă va fi înmormântat la malul mării, unde valurile fac zgomot!). În general, însă, a atins coarda sensibilă a celor mai diferite categorii de cititori, prin simplitate, prin seninătatea tristeții și, mai ales, prin sentimentul de singurătate metafizică pe care îl are cineva care moare.

Prima variantă a poeziei este, în mod evident, cea mai firească și armonioasă, de un sentimentalism care ajunge la sufletul oricui, chiar și la sufletul unui om de azi, protejat prin ironie de tot ceea ce l-ar putea „afecta emoțional” (cum spun crainicii noștri TV). Prima secvență (din cele trei, de câte douăsprezece versuri fiecare) îl dezarmează imediat pe cititor:

„Mai am un singur dor:/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării;/ Să-mi fie somnul lin/ Şi codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin./ Nu-mi trebuie flamuri,/ Nu voi sicriu bogat,/ Cimi împletiţi un pat/ Din tinere ramuri”.

Cine judecă terre-à-terre și ia poemul ca pe un testament propriu-zis riscă să devină ridicol. Dacă vrem să ne amuzăm, ni-l putem imagina pe acel cititor neexperimentat bătânduși capul ca să-i îndeplinească dorințele lui Eminescu: să-l transporte, înainte de moarte, pe malul mării, să-i aducă șiun codru aproape, să-i asigure un cer senin, să-i comande un pat din nuiele împletite.

În realitate, Eminescu nu concepe niște dispoziții testamentare, ci își procură, prin poezia sa, o trăire în plus, trăirea propriei morți, își multiplică viața imaginându-și că moare. Simțim, și în aceste versuri, nesațul lui de a trăi, de a trăi în toate felurile posibile: reflectând cu maximă luciditate și renunțând la luciditate pentru a visa, suferind și alinânduși suferința, având oameni de încredere în jur și cerându-le acestor oameni să-l lase singur, refuzând fastul și pretinzând un și mai mare fast, cosmic.

Simplitatea enunțurilor este cuceritoare. Creează o impresie de nuditate a ideilor:

„Și nime-n urma mea/ Nu-mi plângă la creștet,/ Doar toamna glas să dea/

Frunzișului veșted./ Pe când cu zgomot cad/ Izvoarele-ntruna,/ Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad./ Pătrunză talanga/ Al serii rece vânt,/ De-asupră-mi teiul sfânt/ Să-și scuture creanga”.

Numai poeții mari și regii vorbesc atât de simplu. Merită remarcat și modul cum „poruncește” Eminescu: folosind verbele nu la modul imperativ persoana a doua, ci la modul conjunctiv persoana a treia (uneori o formă de conjunctiv prescurtată, fără „să”): „... nu-mi plângă la creștet”, „alunece luna”, „ pătrunză talanga”. Ca o persoană augustă, poetul nu vine în atingere cu cei cărora le cere ceva, ci li se adresează indirect.

A treia și ultima serie de douăsprezece versuri transmite o emoție copleșitoare, descriind o împăcare prietenoasă cu lumea, o dorință de odihnă, o tristețe a despărțirii de spectacolul existenței. Lipsește orice urmă de gesticulație patetică. Discursul poetic se stinge treptat, ca plânsul unui copil care adoarme în brațele mamei. Regăsim aici acel sentiment românesc al morții, pe care l-am mai identificat în poeziile eminesciene:

„Cum n-oi mai fi pribeag/ Deatunci înainte,/ M-or troieni cu drag/ Aduceri aminte./ Luceferi, ce răsar/ Din umbră de cetini,/ Fiindu-mi prieteni,/ O sămi zâmbească iar./ Va geme de patemi/ Al mării aspru cânt.../ Ci eu voi fi pământ/

În singurătate-mi”.

Celelalte trei variante ale poemului sunt încercări de reconstruire a lui, prin schimbarea începutului sau sfârșitului, prin reordonarea versurilor, prin introducerea unor imagini mai puțin inspirate (de genul „pe când liane cresc pe singurătate- mi”) sau adăugarea unor accente melodramatice („mormânt făr’ de noroc și fără prieteni” etc). Ele nu aduc nimic semnificativ în plus față de ceea ce există în Mai am un singur dor.

P.S. Merită remarcată amnezia semnificativă a lui Eminescu. El uită, la un moment dat, că va fi înmormântat la malul mării, așa cum a cerut, și descrie o ambianță care seamănă mai curând cu pădurea: „Doar toamna glas să dea/ Frunzişului veşted./ Pe când cu zgomot cad/ Izvoarele-ntruna,/ Alunece luna/ Prin vârfuri lungi de brad./ Pătrunză talanga/ Al serii rece vânt,/ De-asupră-mi teiul sfânt/ Să-şi scuture creanga”. Pădurea pe care o cutreiera în copilărie îi educase sensibilitatea și ajunsese probabil să facă parte din ADN-ul lui de poet.