Emil Brumaru: ”Eroticul e întotdeauna niţel pervers”

Poetul ieşean, căruia i-au apărut două volume în seria ”Opere”, spune că, între doi îndrăgostiţi, gesturile nu sunt niciodată ruşinoase, iar ”perversiunile sunt acte năucitor de normale”.

La Emil Brumaru paradoxal este că are puterea de-a spune lucrurilor pe nume, fără false pudori, păstrându-şi sensibilitatea şi delicateţea, dincolo de erotismul considerat deşănţat la o lectură superficială. Poetului, care a împlinit 70 de ani la începutul anului, i-au apărut două volume, în seria ”Opere”, coordonată de criticul Daniel Cristea-Enache la Polirom.

Emil Brumaru stăpâneşte un registru,  ”sugestiv muzical şi plastic, decorativ, totodată somptuos şi discret (un desen pe o foaie de ceapă), şi o limbă de o rară savoare în care leuşteanul, mărarul şi alte buruieni miraculoase şi-au amestecat tăria subtilă", spune Nicolae Manolescu în ”Istoria critică a literaturii române”. 

Într-un interviu acordat EVZ, poetul ieşean mărturiseşte că perversiunile sunt de fapt acte năucitor de normale şi că, atunci când există o enormă tandreţe între doi îndrăgostiţi, nu trebuie sa ne ruşinăm şi să ne încurcăm în paragrafe.

Care au fost criteriile de selecţie a poeziilor pentru cele două volume din ”Opere”? Câte poezii au rămas pe-afară? Veţi completa seria ”Opere”? Trăiesc nişte ani obosiţi, aparent harnici… După ce am adunat cele vreo mie de poezii, anul trecut, în mape, am zăcut două luni, tot amânând să duc manuscrisul la editura Polirom. Au mai rămas peste două sute de poezii neincluse în cele două volume recente. Un calup, cam 50 de sonete, alcătuiesc ”Basmul Prinţesei Repede-Repede”, în pregătire la aceeaşi editură, scris împreuna cu Veronica D. Niculescu, ei revenindu-i partea de proză şi schema, planul meticulos al construcţiei. Celelalte, majoritatea sonete, sper sa le public… probabil la editura Cartea Românească… sau la încheierea seriei de ”Opere”… Că poate mai scriu, cine ştie? Oricum, seria de ”Opere” continuă cu un volum sau două, depinde de cât mă ţin balamalele, cuprinzând fragmente de jurnal, corespondenţă către Lucian Raicu, Dimov, Foarţă, Radu Petrescu, Florin Mugur, Alex Ştefănescu, Mircea Dinescu, Ion Pop etc. Şi, desigur, cu prozele din ”Dumnezeu se uită la noi cu binoclul”  plus cele publicate în rubrica ”Cerşetorul de cafea”, de la România literară… E de muncit, nu glumă!

”Nu-mi rămâne decât să scriu până crăp”   S-a spus că eroticul poeziilor dv. e uneori pervers, iar Alex. Ştefănescu  vorbea despre acele ”ritualuri ale voluptăţii”. Ele va încearcă şi în poeziile pe care le scrieţi acum? Hm, eroticul e întotdeauna niţel pervers, e de ajuns să-l citeşti  pe tati Freud ca să înţelegi asta… Perversiunile sunt de fapt acte năucitor de normale, depinde cum le ambalezi, cum le prezinţi iubitei şi cât de curioasă e dânsa! Când iubeşti nu prea te încurci în paragrafe explicând savant care e graniţa dintre un sărut ştampilat pe sâni (normal, nu?) şi unul ţocăit pe fundul rotund, îngropând între fese comori delicioase… Ritualurile voluptăţii încetinesc, fac să explodeze finalul amânat prin fantezii gingaşe… E o enormă tandreţe între doi îndrăgostiţi, nu trebuie sa ne ruşinăm de ea, ci să fim fericiţi că rostogolim de la unul la altul mărul cunoaşterii prin simţuri şi fantasme, printre cearşafuri şi perne moi cu puf de gâscă…

Aţi fost acuzat că întreţineaţi o relaţie cu o minoră. Cum aţi făcut faţă prejudecăţilor şi acuzaţiilor de-a lungul timpului? Căsnicia dv. cu Tamara a fost otravită de tot acest context? Nu era deloc minoră. Am cunoscut-o cam la un an după ce mă invitase la aniversarea ei de la optsprezece ani. Aniversare la care nu am fost! Căsnicia? A durat 25 de ani, cu şi fără otrăvuri!

Ce le-aţi răspunde celor care vă consideră poeziile ”pornografice” şi sunt deranjaţi de cuvintele tari şi de aluziile sexuale explicite? Nu le-aş răspunde nimic. Or să se obişnuiască cu timpul. Vieţuim pe pământ, de ce ne-am preface întruna că păpăm numai aer asezonat cu fulgi de îngeri neduşi la izuri de femeie?

Credeţi că Manolescu vă nedreptăţeşte în ”Istoria” lui când vă numeşte ”un poet minor, un manierist”? Nu prea are importanţă ce cred eu! Nu-mi rămâne decât să scriu până crăp.

Vă mai vedeţi ca un înger jongler? Vă bântuie uneori fiorii metafizici? N-am fost niciodată bântuit de fiori metafizici! Devin din ce în ce mai jongler, e  o chestie de meserie… de antrenament…

Vă e dor de dulapul îndrăgostit? Ce a însemnat el pentru dv.? Dulapul chiar a existat! La Dolhasca aveam unul imens, pe care îl tot mutam, ca Urmuz, după anotimp, ba în fereastră, iarna, ba într-un colţ de pereţi, vara. Înăuntru erau hainele, deasupra, pe straturi de ziare, puneam gutui şi mere; îmi înmiresmam odaia.  Era firesc  să se îndrăgostească de Reparata cea cu două vagine laice şi trei suspine mistice.  Blog de Hobbit

Ce înseamnă acum blogul pentru dv., computerul şi comunicarea electronică? Mi-a plăcut mult cartea lui Tolkien, ”Hobbitul”. Mă refer la ediţia apărută înainte de 1989. Acolo sunt ielele care cam beau. În final, hobbitul Bilbo, reîntors din aventurile lui acasa, spre stupoarea cunoscuţilor, începe să lenevească şi să scrie versuri pentru ielele turmentate! Blogul (n.r. http://hobbitul.ro/)  mi l-a facut nemaipomenitul Victor Jalbă! Computerul mă ajută enorm, când cade netul sunt un om mort!

Dolhasca mai este pentru dv. o Rezervatie Naturala de Îngeri? V-aţi mai întors acolo? După ce am fugit din Dolhasca, în 1975, am mai fost doar o singură dată  acolo. Am aflat ca Dolhasca e altfel acum... Nu m-aş mai duce parcă… A fost locul unde am scris cel mai pe negîndite, ca sub dictare, inspirat de vaci şi brusturi… Locuiam în Cotu’ Morii, lîngă o barieră de cale ferată Dolhasca-Fălticeni.

Ce iubiţi şi ce detestaţi la Iaşi? Cum întreţine Iaşiul poezia din dv.? Iubesc şi detest singurătatea impusă de acest oraş de provincie. Însă numai aici mă simt ocrotit de orice mă înconjoară, cladiri, străzi, ganguri…

”Toată poezia mea e o nesfârşită elegie”   De când desenaţi? Cu ce vă împodobiţi acum poeziile? A, mă jucam mereu, de pe la 16-17 ani cu fel de fel de desene. Păcat că nu le-am păstrat, au rămas doar cele de pe marginea manuscriselor. Sunt exaltat de pereţii de cărămidă, jerpeliţi, bolnavi, izbiţi de lumina albă a după amiezilor de toamnă de umezeala gangurilor strâmte, de casele întunecoase, cu storuri la geamuri lucind de mister, de curţi aparent părăsite, de cerdacuri de lemn, de cişmele picurând în van, de bile şi iar bile, de motani somnolenţi pe coteţe găinăţate de fluturi (deşi fluturii, dacă suntem atenţi, se balegă!), de fântâni secate, înfundate, cu cuiburi de vrabii între pietrele ghizdurilor, de Tom Sawyer şi logodnica lui minoră (deh!), Becky, de cei trei muşchetari, atât de devotaţi dantelelor intime, parfumate de emoţiile secrete ale reginei Franţei, Ana de Austria, de  răzbunările căpitanului Nemo şi ale contelui de Monte-Cristo…  de servitoarele ieşind la plimbare duminica cu militari în termen,  de trapezistele de la circ, de  căţeloii vaganţi, cu ochii lichizi, duioşi etc...   Iubesc cărţile făcute frumos, ador volumele din Pleiade, ediţia facsimilată (o am la zi!) Eminescu, cele peste o sută de volumaşe  ale seriei “Opere fundamentale”, coordonată de Eugen Simion, tomurile colecţiei ”Opere”, iniţiată de Polirom, asupra cărora se „focalizează” afectuos Daniel Cristea-Enache etc.

Mai scrieţi elegii? Care e cea mai adâncă tristeţe a cerşetorului de cafea? Depresia poate fi tratată prin poezie? Toată poezia mea e o nesfârşită elegie… Cea mai adîncă tristeţe e că, vrînd-nevrînd îmbătrînesc. Şi asta se întîmplă pe nevăzute, pe neauzite, pe nepipăite, pe nesimţite… Deodată observi că ai mai coborît o treaptă din turn, gîndurile îţi ameţesc nostalgic, mâna nu mai are fineţea preciziei de altădată, cînd ţinteai de la o mie de yarzi portocala exact în buric! Depresia nu e subiect de interviuri, ci, eventual, de balamuc… Iar balamucul e cam inexplicabil. Acolo, stând cu o cană cu apă în mână, la coadă, să ţi se administreze, sub supraveghere severă a asistentelor, medicametele, îţi dai seama că ceva nu e în regulă cu lumea asta a noastră, mă refer la cea a oamenilor aşa zişi teferi…

Visaţi la o ”Prinţesă Repede-Repede”? Ce culoare aţi dat acestui basm? Basmele au culoarea viselor din zori. Prinţesa Repede-Repede e un Brotak ce stă pe-o floare de nufăr şi face Oak! Aş adăuga că Brotakul e de o infinită delicateţe obscenă… Iar nufărul roşeşte uneori extatic…

PARCURS

De la  ”Cântece naive” la ”Submarinul erotic”

Emil Brumaru (n. 1939) a debutat în 1970, cu ”Versuri”, volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România.

Alte volume publicate: ”Detectivul Arthur”(1970), ”Julien Ospitalierul” (1974), ”Cântece naive” (1976), ”Adio, Robinson Crusoe” (1978), ”Dulapul îndrăgostit” (1980), ”Ruina unui samovar” (1983), ”Dintr-o scorbură de morcov” (1998), ”Poeme alese 1959-1998” (2003), ”Fluturii din pandişpan” (2003), ”Poezii” (carte la borcan, 2003), ”Opera poetică” (3 vol., 2005), ”Submarinul erotic” (2005), ”Infernala comedie” (2005), ”Cântece de adolescent” (2007), ”Ne logodim cu un inel de iarbă” (2008), ”Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei... ”(2008).

La Editura Polirom a mai publicat volumele ”Cerşetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu” (2004) şi ”Dumnezeu se uită la noi cu binoclul” (2006). Este laureat al Premiului naţional de poezie „Mihai Eminescu” (2001), pentru „Opera omnia”. Poemele sale au fost incluse în antologii din România, Germania, Franţa, Anglia.