Dana Ionescu părăseşte doar teritorial România şi o viitoare carieră academică ca istoric pentru a deveni primul emigrant român care predă Istoria Canadei, în ţara de adopţie.

Ceea ce impresionează în "istoria" sa este conştientizarea obiectivă, din prisma celui "din afară", a faptului că România, prima casă de altfel, trebuie să rămână o parte din educaţia copiilor născuţi sau crescuţi într-un teritoriu străin. Acţiunile umanitare pe care le coordonează, de la Şcoala românească din Montreal la Acţiunea "Să-i ajutăm să viseze" - proiect de strângere de fonduri pentru copiii români defavorizaţi - demonstrează încă o dată că naţionalitatea nu este o chestiune teritorială, ci de asumare a unei identităţi. Sunteţi singurul emigrant care predă Istoria Canadei în Montreal. Având în vedere experienţa din sistemul de învăţământ românesc, dar şi din mediul de cercetare academic, cu ce schimbări majore v-aţi confruntat în Canada? Acum aproape zece ani, când am intrat în învăţământul canadian, eram singurul emigrant care preda istoria Canadei în Montreal. Era şi o formă de mândrie, dar eram şi conştientă de misiunea destul de grea pe care o aveam; aceea de a demonstra că şi noi, emigranţii, suntem capabili să le înţelegem şi să le predăm istoria. A preda istoria ţării de adopţie a fost misiunea pe care mi-am asumat-o chiar înainte de plecarea din ţară. Îmi amintesc foarte bine interviul pe care l-am susţinut la consulatul candian. Mi s-a pus direct întrebarea: ce veţi face acolo? Am răspuns, cu semeţia tinereţii, că voi preda istoria. Nedumerirea celui care îmi lua interviul a fost şi mai mare.

Cu ce am plecat şi care au fost schimbările majore cu care m-am confruntat în ţara de adopţie? Am plecat, în primul rând, cu o formaţie academică solidă, fiind conştientă de acest fapt. În studenţie şi puţin după, am stat în preajma unor istorici de renume, de la care am învăţat rigoarea şi am înţeles diferenţa între profesorul de istorie şi istoric. Amintesc aici pe profesorii Ioan Caproşu şi Alexandru Florin Platon. Ca student, mă îndreptam spre cercetare. Intrasem deja pe uşa din faţă a cercetării; am lucrat mult în arhivă (de fapt, cea mai mare parte din anii studenţiei acolo mi-am petrecut-o), ajunsesem să stăpânesc fără greşeală tehnicile asociate cercetării specifice istoriei moderne (în special paleografia chirilică din secolul al XIX-lea). Dragostea pentru istoria descoperită în documente m-a dus spre analiza istorică a societăţii româneşti în curs de modernizare, alegând ca teză de licenţă Statul social şi economic al alogenilor din Moldova secolelor XVIII-XIX . Era un subiect unic pe atunci, care a tras atenţia istoricilor, fapt pentru care am început să particip la congrese şi conferinţe la Iaşi, Cluj, Bucureşti, am început să public în reviste de specialitate. Din anul 1996 am fost redactor-colaborator la "Revista de Istorie Socială". Au fost ani frumoşi, ani de studiu aplicat . Cu toată această rigoare şi iubire pentru istoria adevărată, am trecut într-o zi Oceanul. Am început, la numai şase luni de la venirea în Canada, un masterat în comunicaţii internaţionale. Voiam să diversific preocupările, să-mi lărgesc cunoaşterea. Cu această ocazie, am avut şansa să cunosc un om de mare valoare intelectuală şi de o mare frumuseţe interioară, pe doamna Gina Stoiciu. Ea a fost cea care mi-a condus lucrarea de masterat şi care, de atunci şi până acum, mi-a rămas aproape, acompaniindu-mă în reuşită dar şi în eşecul inerent emigrării. Apoi am decis să intru în învaţământ, hotărâtă fiind să predau istoria. A fost un parcurs un pic riscant, dar până la urmă, am reuşit. Despre schimbările cu care m-am confruntat aici nu aş putea spune că au fost majore. A fost, mai degrabă, o adaptare. Dar atunci când ştii ce poţi, când ai o formaţie academică serioasă, adaptarea vine de la sine. Nu a fost uşor pentru că la Iaşi predasem un an la Colegiul "Costache Negruzzi". Performanţa copiilor de acolo nu am regăsit-o aici. În Canada accentul se pune pe gestiunea clasei, pe calităţile de pedagog şi mai puţin pe cunoaşterea academică a profesorului. Trebuie să te limitezi la ce au elevii nevoie pentru examen, să nu depăşeşti cadrele cunoaşterii lor. Rişti să te plasezi în afara sistemului şi să fii respins de elevi. Nu eşti apreciat pentru ceea ce ştii ca specialist, eşti apreciat pentru cum îţi gestionezi clasa.

Aţi înfiinţat o şcoală românească în Montreal. În ce măsură comunitatea de români de acolo mai păstrează tradiţiile, limba ţării din care au ales să plece? Şcoala, practic, există. Eu doar am dat altă direcţie şi am încercat să motivez copiii. E o şcoală care funcţionează pe lângă biserica română. M-am orientat mai mult spre copiii cu vârste între 8 şi 15 ani. Ei sunt cei care, forţaţi de context, se pierd uşor în marea masă a celorlalţi. Sociologic vorbind, comunitatea românească e divizată în două: exilul politic de dinainte de 1989 şi emigraţia economică de după 1989. Nu trebuie să uităm că aceşti copii sunt ai emigraţiei economice. Părinţii au venit aici să reuşească economic. Şi nu e uşor, în primii ani, să te integrezi profesional, să-ţi pui fundaţia casei viitorului tău aici. Limba şi tradiţiile sunt păstrate, dar nu aşa cum ar trebui. E greu de judecat această situaţie şi de căutat explicaţii. Ele există, dar depinde de priorităţile fiecărei familii. Un copil născut aici, dar care poate nu a fost niciodată în ţară, nu va înţelege niciodată sărbătorile de iarnă tradiţionale cu specificul lor românesc, nu va înţelege niciodată magia limbii române.

Copiii care vin la şcoala noastră sunt cei ai căror părinţi mai cred că identitatea românească a urmaşilor lor e importantă. Copiii vin acolo cu mult drag; discutăm de toate, dar mai ales comunică între ei. E fascinant să-i vezi cum îşi povestesc săptămâna într-o limbă română mai mult sau mai puţin corectă. Dar se străduiesc. Pentru unii, e singurul moment în care pot vorbi limba română cu cei de originea şi religia lor. Intentionez, într-un viitor apropiat, să deschid o şcoală românească adevărată, adaptată celor două sisteme în care cresc copiii noştri, dar aştept să găsesc dascăli care au predat şi acolo şi predau şi aici. E nevoie de oameni care ştiu să negocieze cu cele două sisteme, destul de diferite. Cu educaţia unui copil nu e de joacă. E ca fundaţia unei casei: e solidă, casa rezistă; e fragilă, se năruie uşor. Sunteţi implicată şi în acţiuni de voluntariat. "Să-i ajutăm să viseze" este un proiect care vizează obţinerea de fonduri pentru copii. Este Canada o ţară deschisă acţiunilor umanitare? Da, din fericire Canada este o ţară deschisă acţiunilor umanitare. Proiectul pe care l-am gândit şi care îşi va semna certificatul de naştere pe 1 octombrie 2012 a pornit de la povestea unui copil. Cineva mi-a povestit de existenţa într-un sat de lânga Iaşi a unui copil care la vârsta de 12 ani nu era încă şcolarizat. Am fost uimită. Într-o Românie care este şi se vrea europeană, cum e posibil să avem în satele de lângă Iaşi copii neşcolarizaţi? Povestea e clasică: părinţi plecaţi în Italia la muncă, despărţiţi, fiecare şi-a refăcut viaţa, copilul a rămas cu bunicii, fără niciun venit, fără certificat de naştere, fără nicio speranţă, fără nici un vis. Copilul acela e acum văcarul satului, cel care stă vara cu vacile pe câmp. Am întrebat de programele sociale, cine ar trebui să se ocupe de aceşti copii. Nu e un caz unic, să ne înţelegem. Să nu uităm valul de emigrare temporară spre Italia şi Spania din ultimii ani. Nu există aşa ceva; nimeni nu se ocupă cu adevărat, pe nimeni nu preocupă soarta acestor copii. Sunt la mila bisericii din sat sau a vecinilor. Atunci am înteles că ar fi multe de făcut pentru aceşti copii.

Comunitatea românească din Canada a ajuns la un nivel economic dacă nu înalt, măcar stabil. Cred şi sunt convinsă, şi vreau să fiu convinsă, că fiecare familie poate dona o mică sumă de bani pentru susţinerea şcoalară a câtorva copii. Eu am început acest proiect în satul Chilişoaia din comuna Dumeşti. Din proiect fac parte 34 de copii. Fiecare copil are povestea lui; poveşti care nu sunt deloc cu zâne şi prinţi. Ideea este că, prin intermediul unui organism non-profit, să ne angajăm să trimitem lunar o sumă de bani. Cu aceşti bani, un grup de oameni inimoşi şi cu sufletul cât muntele, pe care i-am găsit în acel sat, să pregătească zilnic o masă pentru aceşti copii. După orele de clasă, vin în săliţa special amenajată, primesc o masă gratuită, rămân acolo să-şi facă lecţiile, să interacţioneze între ei, să se joace. Când revin în familie, au deja lecţiile făcute, bucuria de a fi fost cu ceilalţi şi rămân în copilăria lor, departe de problemele părinţilor şi ale bunicilor. Deocamdată, acesta este scopul proiectului. Dacă ar fi să recomandaţi unui străin România, care ar fi primele 3 motive prin care l-aţi convinge să facă turism în ţara noastră? În primul rând, i-aş recomanda să cunoască oamenii. Cred că e cea mai mare bogăţie pe care o avem. Suntem un popor colorat, cum îmi place să spun. Nu există popoare perfecte, nu există popoare de savanţi şi popoare de proşti, nu există popoare de hoţi etc. Fiecare popor e un amalgam de toate. Pe mine oamenii din ţară, pe care îi caut în fiecare an, mă odihnesc. În al doilea rând, i-aş recomanda să vadă Iaşii. Să urce Copoul într-o dimineaţă, să zicem din luna mai când teii sunt înfloriţi, şi să-l coboare pe jos, agale, ca un poet. Să se oprească în faţa Universitătii "Alexandru Ioan Cuza", să intre în "Sala Paşilor Pierduţi", să continue drumul pe lângă Bilbioteca Universitară, să strabată strada Kogalniceanu, să nu evite anticariatul Grumăzescu, să ajungă în faţa Palatului Culturii. În al treilea rând, să petreacă doua-trei zile într-un sat românesc, într-o familie de ţărani români. Am avut ocazia vara aceasta să cunosc mai îndeaproape lumea satului românesc. În ciuda intrării noastre în Uniunea Europeană, satul românesc e amorţit în proiect. Nimic sau aproape nimic nu s-a schimbat. Vorbind din prisma experienţei personale, care ar fi primele lucruri care credeţi că ar trebui schimbate în România? Sistem perfect nu există. Oricât am vrea să credem şi oricât am căuta să ne comparăm cu alţii, fiecare sistem îşi are perfecţiunea şi imperfecţiunea lui. Doar că, atunci când e vorba de imperfecţiunea sistemului din care vii şi de care mai eşti ataşat, te doare. Pentru că acolo sunt ai tăi, pentru că acolo te-ai născut şi cine nu vrea ca locul naşterii să fie cel mai minunat din lume?

Din păcate, sunt multe aspecte care ar trebui schimbate. Pentru mine, dascăl fiind, primordial este sistemul de învăţământ. Am discutat cu mulţi dascăli şi am ajuns la concluzia că ne îndreptăm spre un învăţământ în care nu mai promovăm rigoarea, valoarea, capacitatea. Schimbările politice care aduc schimbări radicale în structura administrativă mă sperie. Din două în două luni, vine alt ministru al învăţământului, alt inspector şcoalar etc. Numirile acestea politice mă îngrijorează. Nu se caută oameni cu expertiză, cu experienţă, cu dragoste faţă de tineret, cu viziune pe termen lung care să pună, să repună, mai exact, bazele unui învăţământ serios.

Nu am înţeles niciodată - şi vorbesc mult cu cei din emigraţie - de ce există o teamă reală faţă de cei care au emigrat. De ce nu li se cere părerea, de ce nu sunt implicaţi. Emigranţii nu sunt repetenţii societăţii; sunt oameni care au vrut altceva de la viaţă, care şi-au asumat un parcurs deloc facil, care au luat cu ei ţara. Un emigrant are, de cele mai multe ori, două familii de întreţinut; cea de aici şi cea de "acasă", cea rămasă în ţară. Care consideraţi că sunt aspectele care ar putea contribui la dezvoltarea societăţii româneşti? Când merg acasă, redevin istoricul analitic şi critic al ţării mele. Şi nu pentru că aşa vreau, pentru că iubesc oamenii de acolo şi locurile. Şi nu poţi critica şi nu vrei să înţelegi cu adevărat decât ceea ce iubeşti. Societatea românească suferă. Suferă de lipsa de respect, suferă de lipsa de politicieni care cred în misiunea lor, suferă pentru că o mare parte a tineretului pleacă la muncă în Italia şi Spania, iar cei mai valoroşi din perspectivă academică la studii în străinătate şi prea puţini dintre aceştia se mai întorc. Suferă pentru că pleacă medicii, inginerii, tehnicienii. Eu cred, cu tărie, că ar trebui găsită o soluţie pentru păstrarea acestor tineri în ţară. Nu ştiu cum ar fi posibil, ţinând cont de ceea ce se petrece în prezent. Dar dacă ar face politică, nu aş dormi noaptea până nu aş găsi soluţia păstrării oamenilor în ţară. Fără ei, vom fi tot mai singuri şi mai săraci.

Ce sfat aţi fi dorit să primiţi la început de drum care să vă fi ajutat în alegerile d-voastră şi pe care acum să-l puteţi da mai departe tinerilor? Nu cred că aş fi vrut sfaturi la început de drum; cred că aş fi vrut modele de integrare, modele de reuşită profesională. Când am venit eu, acum paisprezece ani, nu am găsit profesori români care să mă îndrume. Am cunoscut un singur profesor de engleză, care mi-a spus din capul locului să uit ideea de a fi profesor aici, mai ales profesor de istorie. Integrarea e personală. Emigrarea are motive generale şi motive personale. Depinde ce caută fiecare, depinde cu ce speranţe vine fiecare. Emigrarea este ca un tango; când eşti aici partenerul ţi-e ţara de adopţie, când eşti în ţară partenerul ţi-e România. Dar în tot, sfatul meu este să ştie să negocieze cu contextul de aici, când e aici, şi cu cel de acolo, când e acolo. Să nu critice locul, societatea de unde a plecat, să nu cadă în extaz faţă de locul unde a ajuns făcându-şi iluzii nerealiste, nefondate. După câţiva ani, la terre promise îşi va arată imperfecţiunile.

Anamaria Blanaru, Voci pentru România

Proiectul Voci pentru România este lansat de GRASP (Global Romanian Society of Young Professionals). Scopul proiectului este de a aduce în atenţia publicului români care au excelat în varii domenii şi care pot reprezenta un reper concret pentru societatea română contemporană şi, mai ales, pentru tinerii români în orientarea lor spre o bună dezvoltare profesională. Pentru mai multe detalii accesaţi www.vocipentruromania.ro.