Florin Tătaru e un domn din Baia Mare. Până ieri, numele lui nu vă spunea nimic.
A făcut avere cu băuturi spirtoase, în anii ’90, când Maramureşul era un fel de Chicago românesc al contrabandei cu alcool. În 1998, şi-a maltratat un angajat, l-a băgat în portbagajul maşinii, l-a dus în pădure, l-a dezbrăcat de chiloţi şi i-a tras cu spiţul în testicole. Asta după ce îi pusese ţeava puştii în gură şi i-a răzuit obrajii cu un cuţit de vânătoare. Acum, Florin Tătaru vrea să fie deputat. Obositor de previzibil – dacă nu eşti un pic mafiot, nu eşti luat în serios ca politician.
Până ieri nu-l ştia nimeni, iar peste două zile îl vom uita din nou. Florin Tătaru este încă unul dintre milionarii fără chip, necunoscuţi la nivel naţional, dar care taie şi spânzură în judeţele lor. Nu e un caz izolat, nu vorbim de un tip malefic de la capătul lumii. Baronii locali au transformat democraţia într-o mocirlă. Romică Lorenz, de exemplu, e un alt tip care nu vă spune nimic. A fost la PNL, acum e la PDL, ţine sub papuc vama Albiţa de cel puţin 10 ani, toată substanţa fiinţei sale este extrasă din acel punct vamal unde numeşte şefii şi controlează micul trafic. Limuzina sa, un Mercedes de 100.000 de euro, stă la dispoziţia senatoarei ieşene Mihaela Popa şi, în general, omul are un cuvânt greu de spus cam de pe la Vadu Moldovei, unde se termină moşia lui Flutur, până spre Galaţi, la vale. Aţi putea crede că Lorenz putrezeşte în Huşiul ăla sufocant, dar vă înşelaţi. Omul stăpâneşte bucăţica lui din România şi îndeplineşte un rol bine stabilit în ecosistemul partidului.
Dacă nu pica la mijloc Lazslo Borbely n-aţi fi auzit niciodată de Ioan Ciocan, din Negreşti-Oaş. Are comenzi de zeci de milioane de euro la Apele Române, multe lucrări fiind primite prin încredinţare directă. Uimitor este că în acelaşi orăşel îşi are sediul şi principalul concurent, Vasile Ţânţaş, alt mare executant de lucrări în bazinul hidrografic românesc. Ciocan şi Ţânţaş deţin practic controlul asupra comenzilor de la Apele Române şi acest duopol s-a nimerit să ia naştere în acel târg anonim. Sunt camuflaţi perfect, dacă zăpăcitul de fiu al lui Ţânţaş n-ar fi băgat un poliţist în comă când se întorcea de la mare, n-am fi aflat niciodată de existenţa acestui clan. N-am fi ştiut că firma familiei are un singur client – statul şi că în curtea palatului lor stau câteva Bentley-uri. Am fi trăit în România şi am fi murit ca proştii.
Dacă veţi căuta pe SEAP afacerile cu statul ale lui Ioan Ciocan, nu veţi găsi mai nimic. Din ianuarie 2004 apar şapte lucrări mari şi late. Pe cereri de ofertă doar patru ciurucuri de până în 40.000 de euro. Ciocan stă încă bine ascuns în sistem, în jungla funcţionărească, învelit în proceduri ca într-un cocon. Imaginaţi-vă România fără SEAP, aşa cum a fost până la sfârşitul mandatului lui Adrian Năstase. Era o Românie în care licitaţiile publice nu trebuiau anunţate transparent şi în care nu existau nici declaraţii de avere. O realitate pe care acum n-o mai putem concepe. Şi totuşi SEAP nu e suficient. Este imposibil să-ţi faci o imagine asupra afacerilor cu statul ale unei anumite firme. SEAP e o platformă transparentă pentru accesul la licitaţii, dar ascunde istoricul firmelor contractante ca o mamă protectoare. Sistemul clientelar nu poate fi radiografiat prin acest instrument.
Firmele care contractează lucrări cu statul trebuie să devină informaţia esenţială. Ar trebui să trecem urgent la nivelul următor, tot aşa cum nu mai putem concepe o societate echitabilă fără SEAP. Nu ştiu o altă măsură mai reformatoare în acest moment. Efectul ar fi copleşitor, ca o coasă care taie toate spicele dintr-o singură mişcare. Avem nevoie de un registru în care să fie trecute în ordine alfabetică toate firmele care câştigă lucrări mai mari de 10.000 de euro. Aflăm că firma X are 50 de comenzi de la stat şi că cele 10 milioane de euro reprezintă 95% din cifra sa de afaceri. Aflăm cine sunt acţionarii şi ştim unde se duc banii publici. În acest registru mai găsim istoricul fiecărei lucrări publice: valoarea iniţială şi cea finală, adiţionalele, calitatea şi termenul de execuţie. O mare parte din influenţa politică din România se traduce în practici mafiote de a fura de la stat. Tătaru, Ciocan, Lorenz stau ascunşi în propriile redute locale, supunânduse facultativ legilor. Reorganizarea administrativă este o măsură de eliminare a mafiilor locale, însă nu garantează eliminarea principalei imperfecţiuni a democraţiei din România: supunerea intermitentă faţă de supremaţia legii. Transparenţa totală în controlul banilor publici este cea mai logică măsură pentru obţinerea supremaţiei legii. Registrul naţional al firmelor care lucrează cu statul ar fi mai eficient decât CSAT, DNA şi Cotroceniul la un loc.
Recomandările noastre
