Un banc vechi, dar foarte bun spunea că, în iad, fiecare popor era fiert în smoală în câte un cazan. Fiecare cazan era păzit de câte-un drac, care să-i împiedice pe damnaţi să iasă. Un singur cazan nu era păzit. În el erau fierţi românii, care se trăgeau unul pe altul înapoi.

Cu politicienii şi, mai nou, cu ziariştii de dreapta se întâmplă acelaşi lucru. Se trag unul pe celălalt în cazanul cu smoală păzit de PSD şi diavolii săi mai mici, dar la fel de periculoşi, UNPR şi PC. Este de-a dreptul halucinantă apetenţa, voluptatea cu care aceştia se atacă, fără să realizeze cât de mult ajută USD-ul. Aşa se face că pre-campania pentru alegerile europene a debutat, săptămâna asta, nu cu un asalt în valuri a Opoziţiei, aşa fărâmiţată cum e, la adresa USD - aşa cum ar fi procedat nişte politicieni responsabili-, ci cu o serie de scatoalce pe care şi le-au împărţit politicienii de dreapta. N-am înţeles nici acum ce rost a avut atacul Elenei Băsescu la adresa Monicăi Macovei. Cu atât mai mult cu cât el a pornit de la un editorial al Sabinei Fati, de la "România liberă". Nu cred că fiica preşedintelui a avut ceva de câştigat. Din moment ce nu intenţiona să candideze de ce a recurs la un astfel de atac electoral? Nu a obţinut mare lucru. Monica Macovei este, de departe, cel mai performant europarlamentar al România şi atacurile la adresa ei îşi ating greu ţinta. Ea merită un nou mandat cu prisosinţă, chiar dacă asta înseamnă să candideze pe listele PDL, partid plin de politicieni dubioşi. Acesta este însă un compromis rezonabil, pentru că, deşi închide acum ochii la petele colegilor săi, de la Bruxelles va putea continua lupta cu corupţia la fel de eficient ca şi până acum. Atacând-o pe Macovei, Elena Băsescu a diluat din impactul deciziei de a nu candida la Parlamentul European, o mişcare strategică inspirată, lucru pe care, de altfel, îl crede şi Traian Băsescu. Sunt multe resentimente între politicienii de dreapta. În special între intelectualii care s-au remarcat în vara fierbinte a anului 2012. Unii au înţeles că, aşa cum arată în acest moment clasa politică din România, aşa cum arată regulile jocului, trebuie să facă unele compromisuri rezonabile. Alţii nu au acceptat nici în ruptul capului să cedeze un centimetru, adoptând poziţii iacobine, radicale, care au făcut foarte mult rău interesului general al Dreptei. Aceştia au început să-i urască pe primii, să-i dispreţuiască, acuzându-i că sunt nişte oportunişti, că au cedat lupta pentru o clasă politică imaculată. Au uitat însă că mare parte din electorat nu se sinchiseşte de această luptă, că asanarea clasei politice nu aduce voturi. Împotriva PSD se luptă câştigând voturi de la cei care se prezintă la urne, nu de la cei care stau acasă şi aşteaptă să le pice din cer o astfel de clasă politică. Falia s-a adâncit. Oameni care au fost alături de Traian Băsescu la referendumul de demitere din 2012 au început să se atace iraţional. Ce i-ar costa să nu o facă? Să semneze un pact de neagresiune pe Dreapta? Să se răfuiască doar cu PSD-ul? Există pericolul ca, până la sfârşitul acestei campanii, să nu mai rămână niciun politician credibil pe Dreapta. Pentru că nimic nu compromite mai mult ca lupta fratricidă. Ori acest lucru nu îl înţeleg multele partide de dreapta. Din cauza asta, la alegerile europene, unele vor pica sub pragul electoral şi multe procente vor fi redistribuite PSD. Marele pericol este ca actualele certuri să afecteze iremediabil relaţiile dintre partidele de dreapta şi să compromită definitiv şansele unui candidat comun de a-l învinge pe Victor Ponta în al doilea tur de scrutin al prezidenţialelor. Mai grav, unii politicieni de dreapta, convinşi că totul este pierdut, preferă să-şi regleze conturile cu alţi politicieni de dreapta.  Senzaţia mea este că Dreapta s-a predat înainte de a începe războiul, cu certitudinea că PSD nu mai poate fi învins. În această conjunctură, fiecare partid sau partiduleț încearcă să înhațe cât mai mult din electoratul anti-PSD, insificient din păcate. Cu o astfel de mentalitate de învinşi, în contradicţie cu imaginea lui Traian Băsescu din 2004 şi 2009, victoria la sfârşitul anului este o utopie. Mai mult, non-combatul poate îngropa Dreapta mulţi ani acum încolo.