"Pentru funcţionarea României este neapărat nevoie de introducerea, de la 1 ianuarie 2011, a unui sistem de impozitare progresivă a veniturilor, în trepte mici, care să plece cât mai de jos, cota unică de 16% fiind o etapă încheiată în noua conjunctură economică".

După ce a rostit această frază, într-un interviu pentru "Ziarul Financiar", ministrul finanţelor, Sebastian Vlădescu, a zburat la Bruxelles. După el a urmat potopul. Potop de analize economice în presă, potop de îngrijorări ale agenţilor economici, de exerciţii de autoritate în guvern. Premierul Emil Boc lea interzis miniştrilor (inclusiv absentului Vlădescu) să mai dezbată public teme care nu au fost discutate şi aprobate în guvern.

Există două posibile motive ale decla raţiei lui Vlădescu: incompetenţa sau tentativa de manipulare a opiniei publice. Mi-e greu să cred că ministrul nu are cunoştinţe economice elementare încât să realizeze că impozitarea progresivă ar fi fatală în actualul context economic.

El susţine că s-a uitat pe cifrele specialiştilor din minister, înainte de a pleda cauza schimbării sistemului de impozitare. A uitat probabil, sau a închis ochii, la câteva cifre importante. La cele care arată că, în ultimii 10 ani, veniturile statului nu au crescut mai mult de 31%-32% din PIB indiferent de sistemul de impozitare aplicat: cotă unică sau impozit progresiv.

Sau la cifrele din 2005, de după introducerea cotei unice, care indică faptul că gradul de colectare a veniturilor la buget a crescut de la 28% la 32% din PIB. Cu alte cuvinte, impozitarea progresivă nu este indicată nici în vremuri de stabilitate economică. În recesiune, tentaţia evaziunii fiscale este mare, iar veniturile bugetare scad drastic. Cota unică nu este o etapă încheiată în noua conjunctură economică.

În 2005, cota unică, dincolo de raţiu nile de ordin politic ale Alianţei PD-PNL, a fost o măsură economică necesară pentru a scoate la suprafaţă o parte din economia gri şi a potenţa creşterea economică din perioada 2000-2004. Previziunile s-au îndeplinit parţial. A fost încurajat mai mult consumul decât producţia. Era însă de aşteptat întro ţară în care cei mulţi nu se omoară cu munca. În 2010, economia românească are nevoie de aceleaşi lucruri: diminuarea evaziunii fiscale şi creştere economică.

Impozitarea progresivă creşte costurile cu angajaţii ale angajatorului şi favorizează evaziunea fiscală. Reduce veniturile an ga jaţilor şi, implicit, consumul, iar statul încasează un volum mai mic de TVA. În consecinţă, Ministerul de Finanţe nu poate finanţa deficitul bugetar.

Deşi Sebastian Vlădescu a fost pus la punct, în contumacie, de către premier, Emil Boc nu şi-a pus problema sancţionării lui, fapt care mă face să cred că este vorba de o nouă tentativă de manipu lare a opiniei publice. Situaţia seamănă foarte mult cu ce s-a întâmplat înainte de reducerea salariilor din sectorul bugetar.

Cu câteva zile înainte de anunţ presa a fost alimentată "pe surse" că vor fi mărite cota unică şi TVA-ul. Dezbaterea publică ce a urmat i-a divizat pe români, i-a ostilizat pe angajaţii din mediul privat faţă de bugetari, iar, în final, toată lumea a ajuns la concluzia că tăierea salariilor şi a pensiilor este preferabilă majorării prin cipalelor taxe.

Când Traian Băsescu a anunţat "răul ce mic", mulţi au răsuflat uşuraţi, iar puterea a fost satisfăcută la gândul că diversiunea i-a reuşit, iar costurile de imagine nu au fost la fel de mari decât dacă ar fi anunţat frust tăierea salariilor. Acum, Vlădescu a vrut probabil să transmită mesajul că se poate mai rău decât TVA-ul mărit la 24%. Sau urmează să anunţe o nouă măsură impopulară. Problema este că micile diversiuni ale lui Vlădescu pot avea efecte perverse.

Când agenţii economici îl văd pe ministrul de finanţe că avansează soluţii fără noimă economică, când observă că premierul este slab, iar în guvern fiecare declară ce vrea, încrederea agenţilor economici că autorităţile sunt capabile să gestioneze criza scade vertiginos, iar şansele de relansare economică se reduc drastic.