Dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri prezidenţiale, Crin Antonescu ar fi ales preşedinte al României. Este câştigător meritoriu şi detaşat al prezidenţialelor din sondajele de opinie.
Dar alegerile vor avea loc abia peste trei ani. Adică peste o veşnicie, pentru că în România nicio construcţie nu durează atât de mult; nimeni n-are răbdare. Partea proastă e că nici măcar nu putem vorbi despre vreo construcţie, ci doar despre orgolii şi slăbiciuni omeneşti.
Crin Antonescu are numeroase calităţi, dar şi prea nesuferite defecte. Seamănă, în multe privinţe, cu Traian Băsescu. Dar între ei există o mare deosebire: actualul şef de stat şi-a îndepărtat numeroşi susţinători iniţiali şi mulţi colaboratori apropiaţi numai după ce s-a văzut cu sacii în căruţă. Aşa şi-a făcut norocul: lucrurile au fost tot timpul precipitate. Prima candidatură la primăria Capitalei a apărut aproape din senin, în ultima clipă, şi lumea, fără să apuce să-şi revină din şoc, l-a urmat sau ba. Cam la fel a fost şi cu episodul "Dragă Stolo": alegătorii Alianţei D.A. şi-au spus că Băsescu ţine mai mult la tăvăleală şi aşa sunt şanse mai mari să-l bată pe Adrian Năstase (iar altceva nu mai conta atunci). Poate de aceea oamenii au venit la început alături de el, apucând să se dumirească în legătură cu personajul abia după o vreme, când deja votaseră sau deja îl consiliaseră, seduşi de impetuozitate.
Crin Antonescu nu are aceeaşi şansă. A fost bătut la prezidenţialele din 2009 (n-a avut la dispoziţie un partid suficient de puternic încât să-i asigure prezenţa în turul al doilea de scrutin), apoi s-a căţărat în fruntea sondajelor de profil. Dar pare că a ajuns să confunde sondajele de opinie cu realitatea, să creadă că e cel mai bun, că e imbatabil, că el şi numai el deţine adevărul absolut. S-a îndrăgostit de sine. Îşi ajunge. Şi asta începe să-l piardă. Atunci când a impus lista PNL pentru alegerile europarlamentare, Crin Antonescu a părut că ştie foarte bine ce face. OK, au zis ceilalţi (de voie, de nevoie): uneori, chiar şi la liberali, şeful trebuie să aibă ultimul cuvânt (pe care şi-l asumă). Asumarea răspunderii (criticată, pe bună dreptate, când vine vorba despre guvernul Boc) a devenit procedeul lui preferat în luarea deciziilor privitoare la partid. Şi-a impus echipa de la vârful PNL, alianţele cu partidul lui Dan Voiculescu şi cu PSD, a decis, iată, să meargă până-n pânzele albe de gât cu un vestit colaborator al Securităţii. Şi-a asumat răspunderea, fără să accepte să fie tras la răspundere. A devenit nervos. La început a ameninţat că, dacă nu e cum zice el, se retrage. Acum strigă la cei care au altă părere (deşi pe vremea lui Tăriceanu puncta frumos exprimând puncte de vedere diferite de cele ale conducerii de atunci a partidului).
De o vreme, liderul PNL dă semne premature de oboseală a spiritului. Cum altfel e atunci când preferi să fii înconjurat doar de oameni tip "Oglindă-oglinjoară", care îţi spun, orice-ai face, "da, domnule preşedinte, sunteţi genial"? Crin Antonescu e redutabil atunci când combate adversari politici reali şi devine deplorabil atunci când vede duşmani în jurul lui şi luptă îndârjit cu ei. Atunci când o ia la mişto pe Adriana Săftoiu, de exemplu, el nu se transformă într-un şi mai mare bărbat politic. Dimpotrivă, se micşorează.
Vorbeam în acest colţ de pagină, după ce Crin Antonescu a încheiat alianţele cu PC şi PSD, despre calculul lui pragmatic: a renunţat de bună voie la un anumit număr de alegători liberali, "principialii", de dragul lărgirii bazei electorale. Dar a ajuns prea curând să se distanţeze tot mai mult de ai lui, fără a-i mai seduce în masă nici pe ceilalţi. În loc să se apuce să-şi strângă oastea, Crin Antonescu se luptă, cu sârg, s-o desconsidere. La un moment dat, se va trezi aproape singur şi nici măcar nu îşi va da seama de unde i s-a tras. Uitând că trebuie să înveţe din greşeli, omul care nu greşeşte niciodată ajunge să fie captivul grupului "Oglindă-oglinjoară". Şi, astfel, devine doar un fost viitor preşedinte care a ratat o şansă. Prin el însuşi.
Recomandările noastre
