Horia Ghibuţiu: „Discuţia deschisă de Elena Udrea în ceea ce-l priveşte pe succesorul lui Traian Băsescu la Palatul Cotroceni în 2014 e, în prima parte a anului 2010, prea timpurie.”

Pe la noi, însă, campania electorală nu pare să ia niciodată vacanţă, astfel încât dezbaterea se poate purta voios, în absenţa altor teme zguduitoare, cum ar fi motivul pentru care turiştii români preferă Nisipurile de Aur bulgăreşti în detrimentul Litoralului nostru cu cer la fel de acoperit.

Elena Udrea a menţionat numele primarului Liviu Negoiţă. La fel vor fi făcut, dar probabil nu în acelaşi context, mii de bucureşteni care s-au plimbat de Sărbători prin ctitoriile portocalii ale unuia dintre cele mai îngrijite sectoare ale Capitalei.

În prelungirea „momentului de împăcare” evocat de Traian Băsescu, aflat în mijlocul minorităţii române din Miercurea-Ciuc, bucureştenii din sectorul 3 s-au aşezat la masă, iar apoi, îndemnaţi de vremea splendidă, şi-au făcut siesta în Parcul „Alexandru Ioan Cuza”.

Contează mai puţin că a fost vorba de patriotism local, de identificarea unui mijloc de recreere necostisitor sau e rod al însufleţitoarelor felicitări de Paşte vârâte în cutiile poştale şi semnate de Silvian Ionescu şi Sulfina Barbu.

Important e că oamenii s-au putut simţi bine în parcul cunoscut anterior ca IOR: aici sunt alei cu piatră cubică, poieniţe de narcise, tufe de trandafiri, arteziene colorate, locuri de joacă berechet, spaţii pentru practicanţii de skateboard, iepuraşi din beculeţe, muzică la difuzoare, arcade naturale sub care vin îndeobşte nuntaşii să se tragă în poză şi nici pomeneală de terasele maneliste construite odinioară cu autorizaţii dubioase.

A apărut chiar şi o statuie nouă, sau poate n-am mai trecut noi pe acolo de ceva vreme, înfăţişându-l, aparent, pe nenea Iancu, fiindcă, aşa cum remarcau câţiva cetăţeni care au prins şi alegerile din ’46, bustul nu e însoţit şi de vreo inscripţie. „Alexandru Ioan Cuza” e mândria unui sector întreg şi înseamnă, totodată, un important capital electoral pentru primarul Liviu Negoiţă.

Dacă îşi va scoate prenumele de Gheorghe în lume şi îşi va mai pune în valoare calitatea de interpret de muzică populară lângă Maria Dragomiroiu, „Livache” se poate socoti pe jumătate lansat într-o cursă cu bătaie lungă. Cealaltă jumătate care i-ar asigura finului lui Videanu şanse reale în cursa pentru Cotroceni ar putea fi „proiectul Băsescu”, adică actualul preşedinte să accepte provocarea partidului, de a pune umărul şi din 2014, de data aceasta ca prim-ministru.

Numai că iţele sunt prea complicate şi e mult prea devreme să credem că PDL s-ar fi decis asupra vreunei formule. Nici în opoziţie nu pare să se fi cristalizat ceva. Scăpaţi de coşmarul Băsescu, acesta bă tân du-le candidaţii pe unde i-a prins, pesediştii lasă totuşi impresia că nici nu s-au gândit la numele pe care-l va propune în viitoarea cursă prezidenţială partidul-challenger din 2004 şi din 2009.

Faptul că noul şi tânărul preşedinte Victor Ponta face să sune coarda naţionalistă - ocazie cu care a trâmbiţat că în Europa regiunile nu s-ar face pe criterii etnice, semn că „micul Titulescu” n-a aprofundat studierea plaiurilor catalane - ar putea fi un indiciu.

Ajungem şi la cel care are deja o experienţă interesantă în alegerile prezidenţiale, Crin Antonescu. Vacanţa prelungită de Paşte pe care şi-a luat-o liberalul, lăsându-şi partidul să-şi bată capul cu o moţiune simplistă împotriva unei legi care nici n-a trecut prin vot, ar putea fi, de asemenea, un semn că are la ce să mediteze - şi ce gând poate fi mai îmbietor pentru preşedintele PNL decât cel de a conduce ţara? Evident, sunt nenumărate alte variante pe care ar trebui să le luăm în considerare pornind de la la afirmaţia Elenei Udrea.

Numai că ar fi curată pierdere de timp să despicăm firul în patru în aşteptarea succesorului lui Băsescu. A zis-o bine un forumist: să ne gândim acum cine îi ia locul lui Băsescu e ca în bancul în care românul întreba iugoslavul ce va face dacă moare Tito, iar acesta se gândea ce facem noi dacă trăieşte Ceauşescu! Cu gândul la România de mâine, să nu uităm de România de azi şi de criza profundă, multilateral dezvoltată, a unei ţări de prin UE.